Lingvistică funcțională - enunțul și unitățile sistemului

Din perspectiva funcţională a comunicării, unitatea cea mai importantă este enunţul. Ceea ce deosebeşte enunţul de celelalte unităţi semnificative ale limbii este referenţialitatea, corelarea obligatorie a unei unităţi lingvistice cu o anumită informaţie referitoare la un fapt care face obiectul comunicării.

Cuvântul şi morfemul ca entităţi componente ale limbii, aparţin sistemului. Utilizarea lor în comunicare presupune includerea în enunţ, corelarea cu realitatea, cu fenomenele, obiectele şi acţiunile, cu lumea pe care limba, în calitatea sa de de sistem semiotic, o reprezintă. Prin încadrarea în enunţ, cuvâtul, unitate semnificativă abstractă, dobândeşte valoare comunicativă prin raportarea lui punctuală la entităţi ale clasei pe care o reprezintă, implicate ca referenţi în evenimentul care face obiectul comunicării. Enunţul este realizat, de regulă, printr-o asociere de cuvinte, enunţul se referă la un fapt, o situaţie, un eveniment, reprezintă lingvistic un referent complex, la a cărui configurare participă prin introducerea informaţiei specifice, componentele lexicale diverse (obiecte, acţiuni, calităţi etc ) aparţinând clasei pe care unitatea respectivă o reprezintă în sistemul limbii date).

Inclus în comunicare, cuvântul nu participă la realizarea enunţului decât cu o parte a informaţiei lingvistice pe care i-o conferă includerea într-o multitudine de configuraţii relaţionale ale sistemului lexical şi gramatical. Când este inclus într-un context , cuvântul actualizează numai unul din sensurile cuvântului polisemantic, este reprezentat, în cazul cuvintelor flexibile, numai prin una din formele paradigmei sale şi realizează numai parţial posibilităţile de asiciere gramaticală cu care este compatibil.

Evenimentul, situaţia sau faptul care face obiectul comunicării, dar şi modul de organizare lingvistică a comunicării, determină selecţiile operate în transferul din sistem spre comunicare. Astfel, aceeaşi informaţie poate fi transmisă sub forma unor enunţuri organizate în mod diferit.

Dintre unităţile-semn ale limbii, numai enunţul reprezintă totdeauna o unitate a comunicării. Un enunţ aparţine sistemului limbii doar ca virtualitate de utilizare a posibilităţilor lexicale şi asociative proprii unei anumite limbi. De exemplu, o construcţie ca Valurile mării lovesc ţărmul nu face parte din sistemul limbii. Construcţia poate reprezenta o unitate comunicativă numai în măsura în care se referă la o situaţie determinată a realităţii, transmiţând o informaţie referitoare la aceasta. Ea poate fi construită şi utilizată metalingvistic , ca exemplu ilustrativ, de posibilă realizare comunicativă, menit să pună în evidenţă anumite particularităţi lexicale sau gramaticale ale sistemului referitoare la sensul cuvintelor componente, reguli ale acordului dintre subiect şi predicat,etc. ( Tinerii înoată repede. sau Florile înfloresc.)

Enunţul ilustrativ în comparaţie cu cel comunicativ nu se referă decât indirect la o anumită realitate, oferind informaţia sub forma unui model exemplificator, de aceea componenţa lexicală a enunţurilor de acest fel este nerelevantă, deoarece oricare dintre enunţurile : Floarea înfloreşte. / Florile înfloresc. , A plecat copilul./ Au plecat copii., poate sugera demonstrativ una din regulile acordului dintre subiect şi predicat, de exemplu, regula care reprezintă referentul unui enunţ comunicativ de forma „ Predicatul se acordă cu subiectul în număr.”

Cuvântul sau morfemul sunt unităţi semn ale sistemului care dobândeşte valoare comunicativă prin încadrarea în enunţ. Participarea la realizarea enunţului presupune actul de referinţă, corelarea cuvântului cu referentul.

Referenţialitatea unei structuri lingvistice, condiţie a calităţii ei de unitate comunicativă, este realizată prin diverse mijloace. Un rol important revine structurii intonaţionale, prin conturul intonaţional, criteriu de delimitare în comunicare. Intonaţia specifică caracterizată de cele mai multe ori printr-o acentuare puternică- marchează referenţialitatea cuvântului-enunţ ( Atenţie!, Stop!, Foc!etc). În sublinierea referenţialităţii, în comunicarea orală, intervine adeseori gestul, care însoţeşte frecvent cuvintele deictice, prezentând coordonatele situaţionale ale enunţării, sau mimica asociată cuvintelor psihologice, mimica poate interveni în nuanţarea semnificaţiei enunţului nestructurat ( O!, ca enunţ, poate exprima admiraţie, durere, decepţie, mirare etc).