Macbeth

William Shakespeare (1564 - 1616), dramaturg si poet englez, este unul dintre numele cele mai importante ale literaturii universale. Actor, apoi proprietar asociat al teatrului Globe, Shakespeare a devenit celebru in epoca prin piesele sale si s-a retras in plina glorie, la Stratford-upon-Avon, orasul sau natal. A scris comedii, drame si tragedii intre care: Comedia erorilor, Scorpia imblanzita, Visul unei nopti de vara, Mult zgomot pentru nimic, Cum va place, Hamlet, Regele Lear, Furtuna. Din opera sa poetica cele mai cunoscute sunt Sonetele, scrise in 1609, in numar de 154.

Compusa probabil la sfarsitul anului 1606 sau inceputul anului 1607, Macbeth este ultima dintre cele patru mari tragedii ale lui Shakespeare, celelalte fiind Hamlet, King Lear si Othello. Este o piesa relativ scurta, fara o intriga complexa, si a fost considerata de multi carturari a fi cea mai intunecata lucrare a lui Shakespeare. King Lear este o tragedie cumplita in care lumea este indiferenta la falsurile oamenilor, dar in Macbeth, Shakespeare adauga o dimensiune supranaturala care intentionat conspira impotriva lui Macbeth si impotriva regatului sau.

La nivelul rautatii umane, tragedia scotiana a lui Shakespeare, apare ca dorinta inflacarata a lui Macbeth de a detine puterea., incluzand uciderea regelui Scotiei, o data ce un fapt malefic s-a produs, acesta genereaza mai multe fapte malefice. Ca o parte integrala a acestei tematici, o reprezinta caracterul cel mai memorabil al acestei piese, si anume Lady Macbeth. Asemenea sotului ei, ambitia Lady-ei Macbeth , de a detine puterea, o conduce la un inuman, fantasmagoric tinut al vrajitoriei, insomnie si nebunie. Dar in timp ce Macbeth raspunde la profetiile celor trei vrajitoare faimoase din piesa, Lady Macbeth, se transforma ea insasi intr-un nefiresc spirit malefic.

Sursa epica a tragediei sunt Cronicele lui Raphael Holinshed (Chronicles of England, Scotland and Ireland, retiparite in 1587), mai exact partea referitoare la Scotia.

Din punctul de vedere al structurii, Macbeth da impresia dominanta a unui stat nesigur si instabil in care o lume pare „sa se dizolove” intr-alta. Structura piesei poate fi descrisa ca o suita de situatii ilustrand conflictul dintre bine si rau sau ca prabusirea unui om mare. Poate chiar fi descrisa ca o parabola care arata cum omul poate fi indus in eroare de fortele raului ca sa accpete drept adevar ceea ce pare doar ca este adevarat.

Ambiguitatea si contrastul sunt omniprezente in Macbeth si urmărirea lor este o premiza obligatorie pentru înţelegerea textului.

Timpul reprezintă conflictul major al piesei. Lady Macbeth ii spune lui Macbeth „sa insele timpul”. In fiecare din respectivele replici timpul înseamnă societatea, a cărei succesiune de perioade si anotimpuri, fiind hotărâta de sus, nu poate fi inselata.

Referitor la trecerea timpului, pentru ca o noua lume sa se instaureze, ar trebui ca aceasta sa dispară un timp. Ucigaşii si crima trebuie izolaţi, zăvoraţi si indepartati in vreo fundătura adânca. Daca timpul implica ordinea sociala cuvenita, ceasul omorârii lui Duncan si intervalul dintre crima si alegerea lui Macbeth pe tron sunt atemporale; iar in astfel de momente când Scoţia nu are rege, o corespunzătoare dezordine in ceruri tulbura stihiile si preschimba ziua in noapte. Cei doi ucigaşi au nesocotit si inselat timpul ca ordine prin propria lor noţiune subiectiva despre timp.

Lady Macbeth contempla fapta intr-o stare de exaltare conştienta; timpul sta in loc pentru „marea isprava a acestei nopţi”. Când Lady Macbeth invoca puterile: „Opriţi trecerea timpului si drumul spre cainta”, ea creaza un iad launtric si scena somnambulismului arata ca pana la sfarsitul piesei ea nu poate iesi dintr-insul.

Si Macbeth concepe omorul ca pe un act atemporal, insa in sensul ca acesta apartine timpului vazut ca durata, astfel ca momentul fatal e anticipat si reamintit, dar niciodata ca acum. Acest mod de a privi timpul ii atenueaza dezgustul fata de fapta: „Timpul si ceasul se scurg prin cea mai aspra zi”. Chiar si in ultimele sale cuvinte inainte de omor sar peste fapta insasi in succesiunea de idei: „Ma duc si s-a savarsit”. Din nou insa timpul care nu poate fi inselat se razbuna ironic. Lady Macbeth vede timpul ca pe un moment important si acest moment staruie traumatizant in mintea ei. Macbeth il vede numai ca pe un flux si fluxul timpului ii poarta pe copiii victimelor sale spre maturitate si putere ca ei sa-si poata razbuna tatii.

Timpul parea sa-l favorizeze pe Macbeth atunci cand l-a purtat cu bine peste momentul insuportabil al omorarii lui Duncan. (Acum) el simpte pentru prima data antagonismul timpului. Pentru Macbeth timpul sugereaza acum numai nerodnicia, „drumul de colb al mortii”.

Macbeth, personalitate a distrugerii, trebuie sa fie distrus; este un simbol al aspectului nimicitor al timpului. Timpul distruge si in aceeasi masura se autodistruge continuu: omul devine forta a distrugerii si in aceeasi masura forta a autodistrugerii. Conceptul de timp strabate in mod evident povestea lui Macbeth. La prima lor intalnire cu Macbeth, Vrajitoarele se prezinta drept voci ale trecutului, prezentului si viitorului, prin prezicerile lor despre Glamis, Cawdor si regalitate. Ele sugereaza timpul absolut. Crima lui Macbeth este insa o incercare de a dizloca timpul; el vrea ca timpul sa-i apartina, dar timpul ii scapa. Ar dori sa „secatuiasca” „izvorul propriei sale vieti” (II,4). Macbeth loveste in ritmul maret, lent al timpului. Ce este timpul altceva decat o insiruire de morti in fiecare moment? Dar si o insiruire da nasteri. Macbeth ar dori sa accelereze timpul – sub aspectul sau nimicitor pentru a prinde astfel ceea „ce va sa fie” (I, 5), ar dori sa distruga prezentul intruchipat in Duncan.

Natura este un alt cuvânt-cheie polisemantic, contrastat cu „nefirescul” sau „antinatura”. Natura pe fundalul careia este definit si judecat „nefirescul” raului lui Macbeth este natura umana; iar trasaturile caracteristice ale acestei naturi – capacitatea de a stabili relatii si dependenta intima de acestea sunt evocate viguros de-a lungul piesei. In actul al treilea, scena 4, Macbeth, descumpanit la vederea duhului lui Banquo, arunca o privire indarat spre timpul cand omorul era un lucru obisnuit: „S-au mai facut si-n vechi varsaturi de sange/ Nainte ca dreptatea omeneasca/ Sa curete-un stat pasnic de nenghina/ Si s-au mai savarsit de-atunci omoruri,/ Complite foarte pentru-al nostru-auz./ Pe-atunci un om cu creierii zdrobiti/ Murea si-atata tot! Dar azi invie/ Cu douazeci de rani de moarte-n cap/ Si branci ne da din scaun: mai ciudat/ Decat e chiar omorul”.

Uciderea poate fi obisnuita in natura salbatica, dar nu este naturala pentru om ca om.

Atmosfera generala a tragediei este una de nesiguranta, indoiala, suspiciune, zvonuri si mister. Cuvintele ciudat, straniu sunt practic pe buzele tuturor – „ciudate stiri” (Lennox, actul I, scena 2), „straniile chipuri ale mortii” (Ross, actul I, scena 3), „De ce doar than de Cawfor? E ciudat” (Banquo, actul I, scena 3), „…chipul tau e-o carte-n care/ Ciudate lucruri poate-un om citi” (Lady Macbeth, actul I, scena5), „S-in sirul lor vazui ciudate lucruri” (Mosneagul, actul II, scena 4), iar sentimentul de frica si neliniste e atotstapanitor.

Intreaga piesa ar putea fi privita ca o „imagine” a fricii, frica ce il domina la un moment dat pe Macbeth.