Metamorfozele Timpului și Condiția Personajelor în Noaptea de Sânziene - Mircea Eliade

I. INTRODUCERE

Mircea Eliade se naşte în anul 1907 în Bucureşti, urmând Colegiul “Spiru Haret”. La şcoală este interesat de biologie şi chimie, urmând ca preocupările sale să fie îndreptate spre filosofie. Prima sa naraţiune fantastică este o compunere şcolară dedicată primăverii. Pe parcursul scrierii acesteia, adolescentul încearcă o bucurie nouă, pătrunzând prin intermediul actului creaţiei într-un univers inedit. Următoarele naraţiuni fantastice redactate pregătesc debutul literar, care are loc în anul 1921 în “Ziarul Ştiinţelor Populare”, cu naraţiunea “Cum am găsit piatra filozofală”.

Literatura lui Mircea Eliade deschide o nouă direcţie in proza românească interbelică, contribuind la sincronizarea ei cu marele roman european. Dorinţa lui Mircea Eliade nu a fost aceea de a se face cunoscut ca filozof, istoric al religiilor sau prozator, ci ca autor al unei opere, ceea ce motivează de ce semnificaţiile cărţilor sale transpar din totalitatea lor, valorile individuale nefiind în măsură să dezvăluie dimensiunile camuflate ale ansamblului; scriitorul mărturiseşte că nu a scris nicio carte în măsură să-l reprezinte în totalitate.

Creaţia literară a lui Mircea Eliade prezintă două coordonate distincte: de o parte proza de factură fantastică (mitică), de cealaltă parte se afla romanele existenţialiste (numite in perioada interbelică “trăiriste”). În operele sale fantastice, scriitorul realizează o interesantă simbioză între naraţiunea metafizică şi cea mitică. Autorul devine creatorul unei teorii originale despre fantastic, bazată pe camuflarea sacrului in profan sau pe teoria irecognoscibilităţii miracolului. Pentru a facilita dezvăluirea fantasticului în realitatea cotidiană, scriitorul îşi concepe naraţiunile pe mai multe planuri, creând nişte universuri paralele dominate de legi diferite ale spaţiului şi timpului. “Aşa cum o nouă axiomă revelează o structură a realului, necunoscută pană atunci – altfel spus, instaurează o lume nouă - , literatura fantastică dezvăluie, sau mai degrabă creează universuri paralele. Nu este vorba de o evaziune, cum o cred unii filozofi istoricişti; deoarece creaţia – pe toate planurile şi în toate sensurile cuvântului – este trăsătura specifică a condiţiei umane”

Eroii lui Mircea Eliade sunt preocupaţi în permanenţă de descoperirea unor semnificaţii profunde, inaccesibile oamenilor de rând. Naraţiunile prozatorului pot fi privite ca o iniţiere a unor personaje cu preocupări spirituale, cărora li se fac diferite semne pentru a le călăuzi spre revelaţia misterului.

Unul din comentatorii avizaţi ai operei lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu remarcă faptul că, în operele literare ale autorului, nu există nicio deosebire între “miracol” şi “fapt ordinar”, deoarece miracolul se află camuflat în cotidian: “Irecognoscibilitatea miracolului echivalează cu a spune că el ia aparenţele cele mai nesemnificative. Ca şi lapis-ul alchimiştilor, este aurul care zace în noroi, este ceva «vilis, exilis», de căutat «in stercore», în materia cea mai amorfă”.

II. NOAPTEA DE SÂNZIENE

Deşi scris in limba română, romanul “Noaptea de sânziene” a văzut lumina tiparului mai întâi în versiune franceză, în 1955, purtând titlul “Forét interdite”, traducerea aparţinându-i lui Alain Guillermou. Ediţia românească este tipărită abia în 1971, la Editura Ioan Cuşa din Paris. În ţară, romanul vede lumina tiparului în 1991 sub îngrijirea lui Mircea Handoca şi cu substanţiala prefaţă a lui Dumitru Micu.

Acest amplu roman filosofic este anticipat de un proiect epic de factură existenţialistă (trăiristă) şi nu de o relatare fantastică. Un numar mare de pagini fac parte din şantierul unui roman abandonat, “Apocalips”, a cărui naraţiune trebuia să insiste iniţial pe semnificaţiile tragediei morţii colective, cuprinzând “viaţa unui ambiţios fără noroc, pe maximum 300 de pagini”. Pe parcursul redactării, autorul îşi dă seama că romanul va deveni mult mai amplu, neoprindu-se la profilul spiritulal al unui singur protagonist.

Munca la această carte îl învaţă pe romancier faptul că “nu se poate scrie (bine) epică decât încet, revenind mereu asupra paginilor scrise, refăcând de mai multe ori un episod”.

Scriitorul se îndepărtează de estetica autenticităţii pentru a asuma perspectiva naratorului omniscient şi persoana a III-a singular în relatare.

Deşi evenimentele se deschid cu prezentarea lui Spiridon Vădastra, cheia relatării stă în întâlnirea din seara de Sânziene, în Pădurea Băneasa, dintre Ştefan Viziru şi Ileana Sideri.

Eliade recunoaşte într-o însemnare de jurnal din 1954 faptul că, atunci când a inceput redactarea romanului, nu ştia aproape nimic altceva în afara de sfârşitul relatării, acela că Ştefan o va reîntâlni pe Ileana tot într-o pădure, după ce va recunoaşte maşina care ar fi trebuit să dispară în Noaptea de Sânziene a anului 1936. Cei doisprezece ani alcătuiau un ciclu perfect, asemănător ciclurilor cosmice. Căutarea lui Ştefan este considerată o căutare iniţiatică, regăsirea Ilenei echivalând cu împlinirea datorată trecerii tuturor probelor iniţiatice. Este o căutare tenatică, iar Ileana este un înger al Morţii, o întruchipare a destinului. Autorul consideră că, după ce Ştefan reuşeşte să afle toate tainele (dna Zissu, Partenie), singurul final plauzibil rămâne dispariţia protagoniştilor; “pe nivel anecdotic, această «înţelegere» corespunde «ultimei înţelegeri» a înţeleptului, care e totodată piarta lui de mormânt (într-un anumit sens, viaţa nu mai are surprize pentru el; e un «mort în viaţă»).