Metode de descriere ale mentalităților europene

Mentalitatea europeană, ca mentalitate secularizată, arată de mai bine de două secole, odată cu începutul epocii post-iluministe spre construcţia unei critici a ordinii sociale şi politice. Acest lucru trebuie înţeles prin reformularea ideii de viaţă în comunitate, prin accentuarea unei filosofii a individului, prin raportul cu procesele de instituţionalizare a modernului în viaţa cotidiană. Critica ordinii sociale şi politice nu trebuie înţeleasă ca o negare funciară a acestora, ca în cazul anarhismului european, ci o formă a dialogului comunitar, în care individul are o autonomie relativă, cucerită adesea prin reformularea violentă a consensului social- politic. Formula criticismului kantian a oferit o sursă inepuizabilă de forme care au prevalat pentru o bună perioadă de vreme, în sensul afirmării şi prevalentei rationalităţii. Aceasta nu este unică, dar oricine trebuie să recunoască articularea sistematică a soluţiilor luministe, şi în acelaşi timp o paradigmă a rationalităţii, din nou nu unică. Critica post-iluministă declanşată ca semnal al hermeneuticii culturale de reprezentanţii şcolii de la Frankfurt, aduce schimbarea de paradigmă a criticismului kantian, fără a părăsi resursele modelului, dar temperând considerabil optimismul său cognitiv. De fapt, fragmentarea modelului raţionalist, ori cel putin manifestarea suspiciunii faţă de acest model dacă nu a unei precauţii necesare, înseamnă un demers deconstructivist care scoate în relief o serie de percepţii care ţin de enuclearea unui model de putere, ori cel putin de administrare al acesteia în numele societăţii. Denunţarea acestui model nu începe doar cu numele lui Nietzsche, cum lesne s-a putea crede. Francis Bacon arată la începuturile empirismului care sunt noii idoli, şi de acolo pornind, avem destule căi demosnstrate pentru a pune în joc critici diferite ale politicului şi socialului. Să spunem că aceste critici se îndreaptă spre căutarea completă, autentică şi incontestabilă a adevărului, o căutare de la început subminată de intuiţia apăsătoare a imposibilităţii ei de realizare. Proiectul pare prea vast pentru complicaţia societăţi moderne, de unde realtivismul cultural necesar pentru a modera orice tentative de comprehensiune exhaustivă. Critica socială şi politica subliniază de asemenea importanţa metodei, care, pentru a menţîona opera unui hermeneut de talia lui Gadamer (Adevăr şi metoda), devine decisivă pentru actul cercetării mentalităţilor şi literaturii.

Realitatea tot mai larg recunoscută a unei varietăţi de mentalităţi cu rădăcini în epoci várii este un câştig al epocii postmoderne, ori a ceea ce se poate numi modernitate târzie. Cu toate acestea însă, dacă recunoaştem dreptul de existenţă a unor modele culturale atât de diferite, trebuie să fim pregătiţi să suportam efectul combinat al acestor surse de influenţă. Cu alte cuvinte, să prospectăm ideea terapiei a individului care nu mai găseşte certitudinile de altădată, centrismele care îi organizau locul şi rolul, de la etnie, credinţa religioasă, economie, statut al intimităţii. În prezent, cultivarea intenţionată a incertitudinii care ne salvează de pericolul centralităţii de sine, poate produce ca în cazul feminismului extremist, o denaturare spre politizare a diferenţei, ne mai oferind nici înafara societăţii actuale, nici înăuntrul ei, un loc pentru, descrierea omului aşa cum este. O asemenea confruntare elaborată între omul nou şi cel vechi, ca cea din Ghepardul, ne arată care sunt riscurile majore ale vieţii în actualitate, aşa cum sunt surprinse de mentalitatea secolului nostru. Căutarea autenticităţii umane este poate cea mai severă încercare de care individul trebuie să dea seama.