Mihai Eminescu

Studiul critic al lui Tiru Maiorescu din 1889, memorabil prin previziunea finala asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este o prima incercare in critica literara romaneasca de a contura un portret moral si intelectual al lui Mihai Eminescu: "Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma cea mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala." Eminescu facea totul cu o seriozitate si o competenta intelectuala iesita din tiparele obisnuite: "era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind", "lipsit de orce interes egoist", toate asezate sub semnul unei seninatati abstracte. Personalitate aparuta intr-un moment de rascruce al literaturii noastre, Mihai Eminescu realizeaza in opera sa ceea ce se poate numi o sinteza revelatoare.

Temele si motivele operei eminesciene vor ilustra aceasta sinteza intre marele romantism European, filosofia germana, obsesiile militanismului pasoptist si un bogat filon folcloric autohton.

Cea dintai etapa de creatie eminesciana este legata de modelul generatiei pasoptiste, model dupa care este inspirata poezia istorica si mitologica,precum si poezia de meditatie sociala, reprezentata de creatii precum “Memento mori”, “Muresanu”(cele trei variante), “Scrisorile” eminesciene, “Imparat si proletar”.

O poezie a naturii si a iubirii va reface un cadru paradiziac, unicul în care cuplul poate retrai armonia mitica, in marele Tot.”Sara pe deal”, “Dorinta”, “Floare albastra” sunt astfel de exemplare “idile” eminesciene, care trimit la un peisaj mirific, al copilariei umanitatii, unde cuplul isi regaseste spontaneitatea primara în lumea protectoare a cadrului, a unei naturi ce reface legătura primordiala microcosmos-macrocosm, om-Univers. Poezia de inspiratie folclorica marturiseste aplecarea poetului spre izvoare, spre lumea ghicitorilor si eresurilor, a basmelor bogate în semnificatii mitice universale, dar si în particularitati de culoare,atat de pasionale pentru creatorii romantici. Poezia Revedere reface nu doar stilul, ci si spiritul liricii populare, cu care Mihai Eminescu are marturisite afinitati. De inspiratie populară sunt insa si Povestea teiului, Fat-Frumos din lacrima, Miron si Frumoasa fara corp , Calin(file de poveste ). Cunoasterea gandirii filosofice(Kant, Schopenhauer) reprezinta un aspect important în cristalizarea viziunii poetice eminesciene. Astfel se naste o poezie filosofica eminesciana, reprezentata de creatii precum Scrisoare I, Glosa , Oda (în metru antic) sau capodopera Luceafarul. Nu putem uita insa nici de poemul filozofic “Epigonii” aparut in “Convorbiri literare” in 15 august 1870, a facut mare impresie asupra junimistilor “din cauza frumusetii versurilor”, cum isi va aminti Iacob Negruzzi, si totodata datorita “originalitatii cugetarii”Din acest lung poem aflam prima oara ce credea Eminescu despre poezie si poeti. Autorul evoca cu emotie “zilele de-aur a scripturelor romane”, adica ceea ce el considera a fi fost epoca de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsa intre sfarsitul secolului al XVIII-lea si jumatatea secolului al XIX-lea. Eminescu stie prea bine ca majoritatea poetilor acelui timp erau importanti nu atat pentru valoarea in sine, estetica, a poeziei, cat si pentru sinceritatea idealurilor lor patriotice. Lui Eminescu I se pare ca urmasii acestora sunt niste simple “epigonii” care au pierdut orice sinceritate a simtirii. Partea a doua a poemului este o satira la adresa epigoniilor, “simtirii reci, harfe zdrobite”, “mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate”.Sigur ca aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui sentiment foarte subiectiv de nemultumire al poetului.In cea mai stralucita epoca din literatura noastra, el vedea imitatia si lipsa idealurilor. Junimistii nu erau de acord nici cu critica aceasta exagerata a prezentului, in literatura careia ei credeau, nici cu supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slaba.Observam indiferent de justetea unor consideratii, ca poetul pune un mare accent pe traditia nationala, fiind un mare iubitor al istoriei tarii sale, ale carei figuri le-a evocat.