Mihai Eminescu - natura și iubirea

În poeziile de tinerete, Eminescu trateaza tema iubirii, considera T. Vianu în studiul Poezia lui Eminescu, în maniera romantismului francez. Istoricul literar identifica, în primele creatii lirice publicate de Eminescu, doua serii de atitudini marcate de contradictii. Exista poezii în care revolutionarismul libertar se opune reflectiei sceptice asupra lumii si a vietii (Junii corupti, Amicului F. J., Epigonii, Împarat si proletar) si altele în care suferinta provocata de o iubire dezamagita se opune linistii cucerite prin iubire. Semnificative pentru acest mod contradictoriu de tratare a temei iubirii sunt poeziile Venere si Madona si Înger si demon.

În Venere si Madona, Eminescu figureaza femeia în doua ipostaze: demonica si angelica. Femewia este Venus (Venere), marmura calda- Eminescu mai prezentase femeia sub forma statuara în Amorul unei marmure, dar imaginea evidentia suferinta poetului îndragostit, neînteles de inima de piatra a femeii - si întruchipeaza spiritul antichitatii (necrestin, pagân, demonic deci) cu întregul ei cult pentru frumusetea fizica. Femeia este si madona, în spiritul Renasterii, asa cum a pictat-o Rafael, care da formei frumoase si un continut moral, creând astfel un ideal de frumusete fizica si puritate.

Pentru spiritul modern, arata D. Murarasu (în notele critice din editia sa a poeziilor eminesciene), femeia nu mai este obiect al cultului pentru frumusete fizica sau morala, ci numai obiectul pasiunii si, sub forma sa poetica, aceasta pasiune este la Eminescu excesiva (atitudine specific romantica) atât în indignare si dispret, când i se reproseaza femeii iubite ochirile murdare, inima stearpa, deci demonismul, cât si în iubire, când este idealizata prin valul alb de poezie. Finalul poeziei exprima remuscarile poetului, regretul de a-i fi adresat iubitei reprosuri grele: femeia - este concluzia poemului - devine sfânta prin iubire.

Ipostaza demonica a femeii se regaseste si în Înger de paza: femeia-demon pare sa alunge îngerul de paza, dar imaginea finala, prin acelasi mecanism al atitudinilor lirice contradictorii identificat de T. Vianu, propune identitatea femeie-înger de paza: Caci tu - tu esti el.

În Înger si demon, ipostaza demoniaca este rezervata barbatului, iar femeia este înger. Tema iubirii este tratata aici din perspectiva atitudinilor umane fundamentale. Se figureaza astfel doua miscari: una spre exterior - angajare sociala, civism, revolutionarism - si una spre interior - iubirea. Barbatul este un titan, un razvratit atât împotriva ordinii sociale, cât si a celei divine. Dupa ce ia însa cunostinta de inutilitatea revoltei, în maniera meditatiei Cezarului din Împarat si proletar, se orienteza catre iubire, atingând acea stare pe care T. Vianu o numea quietudine. Femeia se însoteste în umbra cu îngerul de paza (ca si în Înger de paza).

Sursa acestor atitudini era identificata de T. Vianu în romantismul francez, mai exact în cartea lui Alfred de Musset, Confession dun enfant du siècle, unde sunt evocate trairi asemanatoare cu acelea din Venere si Madona: veneratie, invectiva, revenirea apoi la imaginea Madonei, când femeia iubita este cuprinsa de plâns.