Proletcultism sau Realism Socialist în România Comunistă

Deşi întrebuinţat cu dezinvoltură , la noi termenul proletcultism este fără nici o justificare. Este evident – lucru subliniat de unii dintre cercetătorii care s-au ocupat de această perioadă - că în spaţiul literar românesc despre proletcultism nu se poate vorbi decât într-un mod impropriu. Proletcultul (Abreviere de la Cultura proletară) a fost o organizaţie politic-culturală proletară, cum o arată şi numele, cu ideologie de stânga, dar independentă de mişcarea bolşevică. De aici adversităţile şi, în cele din urmă, anularea Proletcultului de către comuniştii bolşevici ajunşi la putere. Organizaţia Culturii Proletare a luat fiinţă în septembrie 1917 şi a căpătat amploare la începutul anilor ´20; după ce Lenin o subordonează unei structuri de stat – Sovietul pentru educaţie – a intrat în declin şi a fost definitiv dizolvată, împreună cu profuziunea de mişcări artistice şi scriitoriceşti care existau în U.R.S.S. la acea dată, în urma decretului Comitetului central din 23 aprilie 1932. conducătorul recunoscut al proletcultului a fost A.A. Bogdanov. La noi, deşi numele acestuia este corect plasat în context de unii cercetători , se pare că se cunosc totuşi mult prea puţine lucruri despre controversatul personaj. Când este invocată existenţa sa, în mijlocul vreunei tirade anti-proletcultiste, este sugerată figura unui anonim, un lumpen cu privire fioroasă, gata să distrugă toate valorile care nu intră în strâmta sa schemă ideologică. În realitate, A.A. Bogdanov a fost un intelectual, un gânditor din categoria acelora care s-au alăturat revoluţiei proletare şi s-au implicat până la fanatism în schimbările radicale din Rusia de la începutul secolului al XX-lea. S-a făcut auzit în multe domenii disparate, dovedindu-se un personaj carismatic, capabil să coaguleze în jurul său grupuri de susţinători pasionaţi. Independent de bolşevicii lui Lenin, Proletcultul şi-a păstrat cât a fost posibil neatârnarea – fapt pentru care comuniştii leninişti, ajunşi în practica luptei pe care o purtau la doctrina „unităţii de monolit” a mişcării proletare, l-au privit mereu cu adversitate, până au reuşit să îl diminueze şi, în cele din urmă, să îl lichideze. În timpul său, Proletcultul a fost o organizaţie importantă, cu filiale în toată Rusia, cu congrese internaţionale, etc., organizaţie care îndrăznea să se exprime critic faţă de partidul comunist bolşevic şi faţă de statul proletar impus de acesta; organizaţie care atrăsese în rândurile sale oameni din zone sociale diverse, de la tineri muncitori care doreau să edifice noua cultură proletară, chiar dacă nu ştiau prea bine ce e aceea literatura, la intelectuali burghezi de stânga, ca Bogdanov însuşi. Amestecul dintre cele două categorii sociale, plebea şi elita, cu interese prea puţin compatibile, proletarii şi intelectualii, devine exploziv, căpătând dimensiunile apocaliptice caracteristice Rusiei în prima parte a secolului al XX-lea.

Cât priveşte Proletcultul, Bogdanov face parte din Comitetul central al acestuia între 1918 şi 1920. primele sugestii pentru crearea unei arte „de clasă”, a proletariatului, apăruseră la Plehanov, care vedea arta ca pe un mijloc de a educa î spirit marxist; o asemenea artă se cerea să fie clară, realistă şi didactică. Deziderate care se vor regăsi mereu în arta socialistă. Bogdanov insista asupra educării maselor prin ştiinţe şi arte – accentul pe care îl pune pe educaţie e înrudit cu acela al lui Lenin, care constata fără concesie nivelul de ignoranţă al mujicilor. Bogdanov credea că o nouă cultură începe de la cea veche, învăţând de la aceasta. Modelele recomandate scriitorilor proletari, care urmăreau să producă acea artă cu totul nouă proveneau din literatura tradiţională. Chiar dacă unii dintre membrii Proletcultului au fost tentaţi de atitudini radicale faţă de moştenirea literară, părintele proletcultismului era, în această privinţă, mai moderat. Din trecut trebuiau extrase învăţăminte, arta trecutului aparţinea tot proletariatului, care muncise pentru ea, dar aceasta îi fusese furată de clasele exploatatoare. Totuşi, arta proletară „de clasă” se vroia cu totul altceva decât arta burgheză. Aici se află întreaga contradicţie: pe de o parte, discursul privind necesitatea rupturii în planul artei; de cealaltă, incapacitatea de a înţelege unde trebuia să se producă înnoirea