Semiotica parfumurilor

Scriitorul elvetian contemporan de origine germana Patrick Suskind descrie o relatie extrem de interesanta si de incisiva între corporalitate si identitate. Primul sau roman Parfumul (1985) a avut un succes colosal si a fost considerat un best-seller mondial. Nu trebuie însa neglijat nici subtitlul acestei scrieri: Istoria unui ucigas.

Câmpul lexical al titlului se afla în contradictie cu cel al subtitlului. Unul are o încarcatura semantica euforica, iar celalalt - una disforica. Cuvântul "parfumul" este sinonim cu ceea ce inspira la visare si produce chiar emotie estetica: bunul miros, femeia, frumusetea, în vreme ce vocabula "ucigasul" trimite la ideea de oroare si crima. Subtitlul ne conduce, prin urmare, la intriga politista.

Parfumul pe care vrea sa-l creeze personajul principal Jean-Baptiste Grenouille este o esenta care nu poate fi obtinuta din extracte de plante sau de flori. Capodopera parfumiera a marginalului dotat cu un nas exceptional de sensibil are un aer de inefabil, este asemenea Fetei Morgana, o himera, ceva care întruchipeaza absolutul. El trebuie sa cuprinda în formula sa chimica esenta feminitatii. Parfumul natural pe care-l lasa o tânara femeie dupa ea îl incita pe Grenouille sa o posede, acest personaj fiind un estet si vrând sa conserve aceasta frumusete, chiar si cu pretul crimei. O doreste atât de mult pe acea fata cu nuri, încât vrea sa o pastreze pentru el pentru totdeauna. În plus, adunarea tuturor esentelor de femei deosebite poate crea un melanj de mirosuri de nebanuit. Acest produs ar putea avea, dupa parerea specialistului morbid, puteri supranaturale, ar putea sa-i faca pe oameni sa se îndragosteasca, ceea ce le-ar slabi dorinta de marire.

Gesturile lui Grenouille se întrepatrund la fel de curios atât cu tema erotismului, cât si cu cea a corpului ca obiect de arta. O foarte provocatoare afirmatie a lui Georges Bataille gasim în cartea sa Erotismul, unde spune ca "domeniul erotismului este în esenta domeniul violentei, domeniul violarii" (Georges Bataille, Erotismul, p. 22). Astfel, conform lui Bataille, "posesiunea fiintei iubite nu înseamna moarte, dimpotriva, însa moartea se afla angajata în cautarea ei. Daca cel ce iubeste nu poate poseda fiinta iubita, el se gândeste uneori s-o ucida, deseori ar prefera s-o omoare decât s-o piarda. (...). Ceea ce semnaleaza pasiunea este o aureola de moarte." (pp. 25-26).

Corpul poate fi privit, de asemenea, si ca obiect de arta. Sunt si aici câteva accente foarte importante: "Se crede în general ca perceptia estetica a corpului depinde de o punere în scena." (Henri-Pierre Jeudy, Corpul ca obiect de arta, Bucuresti, Editura Eurosong & Book, p. 18). Omorurile lui Grenouille sunt adesea adevarate puneri în scena, niste happening-uri, caci "exista o regula de supravietuire a societatilor contemporane: referinta implicita la corp ca la un obiect de arta nu poate functiona decât din punctul de vedere al realizarii relatiilor estetice pentru sine si pentru ceilalti." (Henri-Pierre Jeudy, op. cit., pp. 20-21). Aceasta perceptie super-esteta a lumii te provoaca uneori la gesturi discutabile din punct de vedere moral, aprecierea lor situându-se la limita, între a le accepta si a le repudia. În acelasi context se plaseaza si exemplul japonezului care, pentru a conserva corpul iubitei sale, pur si simplu a ucis-o, demonstrând cum "obiectivizarea" radicala a corpului contine în acelasi timp si extazul, si crima, reliefând implicit amenintarea suprema pe care o poate produce stereotipul "corpului ca obiect de arta".

Corpul femeilor care "îl inspira" pe Grenouille sa le curme viata sunt pretioase sub aspectul fantasmelor pe care acestea le genereaza, iar aceste fantasme se produc prin intermediul parfumului. "Ne gândim adesea ca a considera un corp ca pe un obiect de arta ar fi stadiul superior al reprezentarii corpului ca obiect, ca desavârsire ideala a Frumusetii. O ierarhie a gradelor de estetizare a corpului nu corespunde decât sistemului de conventii culturale." (Henri-Pierre Jeudy, op. cit., p.24). Prin urmare, obiectualizarea corporala se plaseaza în acelasi sens cu ritmul decantarii si aplicarii conventiilor culturale.

În mod evident, parfumurile concentreaza si pastreaza ceea ce este inconfundabil într-o femeie si reprezinta un excelent mod de a pune în evidenta puterea de fascinatie a instinctului erotic al femeii. Tocmai de aceea se vorbeste de latura erotica a unui parfum sau pur si simplu de puterea unui parfum de a face o femeie mai atractiva, mai seducatoare. "La începutul istoriei sale, parfumul intra în ocupatiile preotilor si nu ale femeilor. Aceastã activitate era consideratã un dar al zeilor. (...) Se pare ca descoperirea parfumului se datoreaza unei întâmplari: odata, în timp ce se ardeau niste lemne, unul dintre stramosii nostri ar fi observat ca acestea raspândeau un miros placut. De aceea, latinescul per fumum "prin fum" formeaza baza etimologica a cuvântului parfum.

Abia începând din secolul al 18-lea el este identificat cu mirosul placut. Anticii erau însufletiti de ideea mistica potrivit careia, daca erau însotite de arome, rugile lor, care "parca pluteau pe coroane albastre", ajungeau mai repede la cer. Abstractie facând de aceasta, parfumul era mirosul zeilor. Aparitia Afroditei este însotita în literatura antica de "miresmele divine mirosind a trandafiri." (Andrea Hurton, Erotica parfumului, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1999, p. 25). Profesiunea de parfumier, chiar daca adesea apare doar ca ocupatie secundara, a existat în Franta înca din secolul 12.

Interesant este profilul pe care Patrick Suskind îl creeaza lui Jean-Baptiste Grenouille. Acesta s-a nascut "împotriva iubirii si totusi pentru a trai". Din momentul nasterii sale, el a fost un individ abominabil. Era un mic monstrisor. În copilarie, a fost nevoie sa i se schimbe mai multe doici, atât de înfometat era. La maturitate, faptul ca a trait sapte ani într-o caverna în vîrful unui vulcan de doua mii de metri, alimentându-se cu insecte si frunze, este un argument pentru demonstrarea caracterului sau de fiinta ciudata. Grenouille era un personaj introvertit, care, pentru ca nu avea un miros corporal, de la venirea sa pe lume a inspirat doar dezgust persoanelor cu care intra în contact. S-a învatat sa nu aiba nevoie de afectiune, de tandrete sau de iubire. Bucuria si fericirea si le gasise în atmosfera insipida si lipsita de vlaga pe care si-a creat-o. Faptul ca el nu poseda un miros corporal ne face sa întelegem ca el nu îsi putea clarifica pentru sine cine este, deci traversa o acuta criza existentiala. De vreme ce nu reusea sa afle cine este, si-a propus sa-si puna capat zilelor: daca nu va afla niciodata cine este, atunci la ce bun sa mai vada lumina zilei? În cele din urma, a luat mai întâi vietile altora, pentru ca apoi lumea sa i-o ia pe a lui.