Tehnici Argumentative în Discursul Parenetic

Învataturile lui Neagoe Basarab pentru fiul sau Theodosie este una din scrierile însemnate ale literaturii noastre vechi. Desi titlul acestei opere indica pe Neagoe Basarab ca autor al ei, mai multi cercetatori, în urma unei analize minutioase a textului, au atribuit-o unui calugar carturar, care ar fi scris-o în a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Alcatuita în limba slavona, o limba de larga circulatie la vremea respectiva, dupa modele bizantine si slave, Învataturile sunt  în cea mai mare parte  o compilatie de scrieri religioase în care au intrat si texte de literatura populara scrisa. Lucrarea cuprinde însa si unele sfaturi cu caracter politic, de comportament social sau de învatatura monahala, ceea ce îndreptateste considerarea ei ca fiind o scriere parenetica. Rolul acestei carti era de a oferi urmasilor un ,,model.

În textul ales, Neagoe Basarab doreste sa construiasca un model monarhic pentru cei carora le este adresat. Are drept sursa bibliografica Sfânta Scriptura sau scrieri ale unor teologi faimosi pe care autorul le are la îndemâna fiind un om cu o pregatire culturala de exceptie. Pe lânga aceste surse, discursul dispune si de propria experienta de viata a scriitorului pe care acesta o valorifica într-un mod inedit si eficient.

Întroducerea (exordium) se desfasoara pornind de la un citat de autoritate extras din Sfânta Scriptura: ,,Da pricina înteleptului si mai înteleptu va fi; învata-l si sa va alatura sa asculte. Autorul încearca sa directioneze cursul cuvântarii catre ,,omul cel dinnauntru, ceea ce denota un puternic caracter moralizator al acesteia. El insista sa dezvaluie si sa generalizeze tinta discursului sau specificând, prin enumerare anaforica si paralelism sintactic(,,macar de ar fi negutatori, macar plugari, macar bogati, macar saraci...),dorinta ca acesta sa fie de folos tututror oamenilor, caci ,,toti sa cheama stapâni caselor lor. Intentia este accentuata, în naratio, printr-o prezentare ierarhica a auditoriului, care, indiferent de rangul sau, nu se va putea sustrage judecatii divine, si, în consecinta, va trebui sa tina cont de sfaturile domnitorului.

Argumentarea si justificarea demersului pedagogic al scriitorului (argumentatio) porneste de la un contramodel inspirat din viata personala. Autorul, facând apel la modestie, se subestimeaza fata de publicul sau, considerându-se, datorita necunoasterii sale:,,...iar eu nu cunoscui cararile Domnului..., nedemn de a fi urmat ca exemplu pentru mesajul pe care îl avea de transmis. Drept urmare, domnitorul doreste sa-i învete pe urmasii sai ceea ce el însusi ar fi dorit sa fi învatat de la predecesori, pentru a nu cadea în pacatul comoditati si al trufiei. El se face vinovat de încalcarea vointei divine prin nerespectarea atributiunilor impuse de statutul de uns al lui Dumnezeu care decurge din acceptiunea crestin-bizantina a functiei, vina pe care încearca acum sa o îndrepte prin rugaciune si smerenie. Argumentatia prin exemplu, fie si exemplu negativ, fundamenteaza structura realului (cf. Perelman) si vizeaza intentia de imitare sau evitare a modelului.