Titu Maiorescu

În cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, de numele lui Titu Maiorescu se leaga o întreaga miscare culturala ce avea sa puna bazele României moderne, directia junimista, care a impus, prin reunirea analizei concrete si particulare cu principiile generale, o armonie între intuitie si concept, aceasta fiind conditia kantiana fundamentala a progresului constiintei.

Prin cultura impresionanta si prin varietatea preocuparilor, prin temperamentul sau grav si imperturbabil, Maiorescu este mentorul incontestabil al întregii miscari de formare a constiintei estetice în spatiul culturii române. Ironia, cea mai reprezentativa trasatura a configuratiei spirituale junimiste, manifestata atât împotriva aderentilor cât si a adversarilor este în strânsa interdependenta cu acea atitudine centrala numita “respectul adevarului”, care viza actiunile cele mai importante ale Junimii: în estetica, în problemele limbii, în viata culturala, sociala si politica. În plus, tinând cont de strategia critica maioresciana, aceea a “sintezei generale în atac”1, Ibraileanu vorbeste, nu tocmai întemeiat credem, despre “atitudinea dispretuitoare si negativa”2 a predecesorului sau.

Tudor Vianu este cel care formuleaza transant interdependenta dintre Junimea si cel care I-a fost conducatorul recunoscut: fara activitatea teoretica maioresciana, Junimea nu ar fi pus bazele unei “directii noi” în procesul de constituire treptata a spiritului modern al culturii române, dupa cum fara societatea în sine, conceptia lui Maiorescu ar fi actionat în gol, însusi rolul lui de critic si îndrumator putând fi pus sub semnul îndoielii.

În evolutia criticii românesti, aparitia lui Maiorescu constituie o interogatie principiala deoarece el nu este în totalitate un produs al “spiritului critic” moldovenesc (Garabet Ibraileanu), desi continua o traditie initiata de predecesorii sai. Ulterior, Manolescu vine cu nuantari, punând în discutie asa-numita “contradictie” a criticii maioresciene, pentru a argumenta spiritul de negatie pe care ea se fundamenteaza. Aceasta “contradictie” rezida în vocatia lui pentru început, care se opune “imposibilitatii” de a se desprinde de trecut: “Structura însasi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului <<religios>> al întemeietorului îi raspunde spiritul <<polemic>> al celui care neaga.”3

Parafrazând argumentele maioresciene din Directia noua…, afirmarea prin negatie asigura progresul culturii si universalitatea acesteia, caci “începutul adevarat”, ca desprindere de trecut, se realizeaza prin negarea “formelor” culturii anterioare, ceea ce deschide perspectiva “fundamentului dinlauntru”, care doar datorita acestei negatii devine, în ordine istorica, o afirmare: “Îndata ce în apropierea unui popor se afla o cultura mai înalta, ea înrâureste cu necesitate asupra lui. Caci unul din semnele înaltimii culturii este tocmai de a parasi cercul mai marunt al intereselor individuale si, fara a pierde elementul national, de a descoperi totusi si de a formula idei pentru omenirea întreaga.”4

Riscam o banalitate dar sa spunem totusi ca, desi nu foarte vasta, opera lui Maiorescu are o importanta capitala în dezvoltarea literaturii române;asta dupa ce Eugen Lovinescu explica numele de Junimea si Convorbiri literare si chiar titlul de Critice ca o reactie împotriva superficialitatii epocii, manifestând însa retinere în ceea ce priveste dimensiunile operei: “În afara de cele patru sau cinci articole de la începutul activitatii, întreaga lui opera nu e numai fragmentara, ci e si ocazionala:recenzii, necroloage, rapoarte academice, colaboratie ceruta pentru diverse publicatii festive.”5

În toata activitatea sa, extinsa sau redusa, semnificativa în ansamblu sau nu, Maiorescu s-a manifestat ca estetician, promovând principii estetice ferme pentru dezvoltarea literaturii în context cultural. Acelasi Eugen Lovinescu opera chiar o reductie în acest sens, vazând în el mai mult un îndrumator cultural decât un critic propriu-zis, stiut fiind ca nu s-a preocupat de analiza textuala, la obiect. Mai aproape de spiritul maiorescian ni se pare a fi Tudor Vianu, atunci când detecteaza însusirile necesare criticului în general si pe care mentorul junimist le-a ilustrat cu consecventa: “gustul înascut si rafinamentul în frecventarea marilor modele, alaturi de independenta si curajul judecatilor.”6

Configuratia sa intelectuala se conformeaza modelelor clasice prin judecatile echilibrate, prin formularea unor opinii ferme, redate lapidar, printr-o exprimare concentrata. Maiorescu a contribuit astfel în mod decisiv la configuratia clasicista a epocii, practicând o “critica latenta”(N. Manolescu), conforma cu gradul de dezvoltare a literaturii vremii, care cerea spirit director, vocatie inovatoare în domeniul estetic.