Transfigurări ideologice și mitologice ale istoriei în poezia eminesciană

I. Strategii de ideologizare și mitologizare

S-a remarcat că: ,,Oriunde apare în opera lui Eminescu, istoria - cea națională în primul rând - se va contamina cu elemente mitice și utopice. Toată râvna de arhivar a poetului, tot interesul său pentru o istoriografie națională pe măsura trecutului pierdut în legendă nu pot stăvili un proces de mitizare a istoriei - atât de tipic, în fond naturilor poetice, atât de comun în romantism.”

Conștienți de densitatea și calitatea bibliografiei pe această temă, vom căuta să identificăm câteva trăsături mai puțin analizate, din varii motive, de exegeți, din spectrul larg al acestei problematici, sintetizabilă pe patru paliere:

1. Modalități (strategii) specifice de interpretare a istoriei prin poezie - care este și cea mai generală și cuprinzătoare;

2. Critica implicită asupra receptării istoriei de către contemporanii lui Eminescu;

3. Relaxarea discursului poetic (prin ironie, parodie și intertextualitate) în texte (conjuncturale) cu temă istorică;

4. Receptarea momentelor din prezent cu potențial istoric. Pe fondul acestor aspecte, mă voi focaliza pe antiteza perspectivei istorice din Scrisoarea a III-a, solemnă și construită pe opoziția prezent - trecut (vârsta de aur) și cea ironic-parodică din Umbra lui Istrate Dabija-Voievod.

Într-adevăr, istoria devine, la Eminescu, jocul dintre mit și ideologie: ,,locul care nu există”, respectiv ,,locul bun/ fericit”. Potrivit lui Sorin Antohi, Mihai Eminescu a manifestat o atracție a fantasmelor unor origini ideale, o completare dintre viziunea imaginativă asupra ,,telos-ului” și contractul social. Particularitățile utopice, regăsite la Eminescu, au reprezentat sfârșitul lumii dacice și Evul Mediu românesc, hiperbolizând deliberat și oferind o destindere a transfigurărilor în poezia sa, dublând perspectiva pașoptistă, care împrumutase arsenalul ideologic al Occidentului, căruia conștiința junimistă i se împotrivea într-o oarecare măsură.

Este arhicunoscut că Mihai Eminescu percepe societatea modernă ca fiind incapabilă de eroism și creează astfel mituri din marii domnitori ai țării. Lucian Boia îl caracterizează pe Eminescu: ,,...poet și ideolog (recuperat ideologic după 1900, atât de interbelici, cât și de comunism), cu un naționalism îmblânzit prin europenism și un europenism diluat prin naționalism” .

Lucian Boia remarcă faptul că inclusiv un istoric precum Ion Scurtu a sesizat, în siajul ideologiei naționalist-comuniste, următoarele: ,,Patru sunt pilonii existenței noastre: vechimea, continuitatea, independența și unitatea”.

Iar Eminescu a reflectat asupra acestor puncte cheie, de unde necesitatea de mitizare a originii și a unei apartenențe nobile a neamului românesc.

Închinând versuri și texte unor figuri istorice (eroice) naționale (Mircea Cel Bătrând, Mihai Viteazul, Ștefan Cel Mare), Eminescu a oferit o „ontologie socială” fantastică și a facut apel la conștiința omului din prezent spre a se realiza ca o națiune, în genere, ce trăiește prin eroii săi mitificați. Pe de altă parte, într-un vers ca ,,Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă în colb de cronici” exprimă acea critică implicită, de care aminteam la început, adusă modului în care contemporanii se raportează la istorie. Sugerează că nu toți sunt demni să reactualizeze narațiunile identitare ale istoriei.