Umorul in Opera lui Creanga

Imagine preview
(8/10 din 2 voturi)

Acest referat descrie Umorul in Opera lui Creanga.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 8 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Romana

Extras din document

Umorul in opera lui Creanga

Comicul are un rol important în viata sociala, pentru ca prin rîs se sanctioneaza atît inovatiile anormale si aberante, cît si atitudinile exagerat retrograde; el este si o categorie estetica, realizata cu mijloace specifice, în forme de o varietate extraordinara. În fond, satira, ironia, sarcasmul, zeflemeaua, grotescul, umoristicul, burlescul – si altele – sînt astfel de ipostaze ale comicului, exprimînd fiecare atitudini diferite si realizîndu-se cu mijloace specifice. În general, comicul presupune o atitudine critica fata de un obiect si, implicit, superioritatea celui care, constatînd defectele altuia, sanctioneaza.

Izvoarele cele mai frecvente ale comicului sînt contrastele surprinzatoare si surpriza – adica tot ceea ce exista prin disproportii. Astfel, contrastul dintre esenta si aparenta, dintre fond si forma, dintre realitate si pretentii, dintre efort si consecinte ori dintre intentii si rezultate, toate acestea sfîrsesc prin a provoca rîsul.

Pe fondul acesta, identitatea personajului comic se realizeaza printr-un proces de simplificare, care cultiva exagerarea hilara, diformitatile fizice, disproportiile, anormalul grotesc sau îngrosarea caricaturala. Opozitia dintre ceea ce este mecanic, stereotip si ceea ce este viu se poate baza tocmai pe existenta unor personaje reduse la o esenta comica, lipsite de complexitate, mai mult sau mai putin artificiale. I.L.Caragiale spunea ca „personajele nu trebuie prezentate cu detalii multe. Asta omoara imaginea vie. Chipul zugravit trebuie sa surprinda printr-o singura trasatura caracteristica. Un tip, un nume potrivit sau un un gest valoreaza mai mult decît o pagina întreaga de descriere” . Iar un teoretician al comicului, precum Henri Bergson, sustine ca la baza comicului sta automatismul în contrast cu activitatea libera, faptul acesta atragînd dupa sine substituirea actiunii de catre observatia minutioasa tratata autonom, ca obiect în sine, suficient siesi: „în loc de a ne concentra atentia asupra actelor, ea o dirijeaza mai curînd asupra gesturilor. Înteleg aci prin gesturi, atitudinile, miscarile si chiar discursurile prin care o stare sufleteasca se manifesta fara scop, fara profit, doar prin efectul unei mîncarimi interioare” . Nu întîmplator, în asemenea conditii, s-a vorbit despre un deficit de descriptibilitate la Creanga, ca si la celalalt mare autor comic al secolului, Caragiale.

Comicul se poate prezenta sub multiple forme, în functie de realitatea la care se refera si chiar de atitudinea pe care doreste sa o proiecteze. În felul acesta, se poate vorbi de un comic de situatie, de unul de limbaj – aici putîndu-se include si numele personajelor, dar si al locurilor sau al altor lucruri (la Caragiale, de exemplu, titlurile ziarelor pe care le citesc personajele, precum „Racnetul Carpatilor”) –, dar exista si un comic de moravuri sau de caracter.

Situatiile comice sînt provocate de aparitia unor confuzii, încurcaturi, rasturnari de situatii, întîmplari surprinzatoare. Comicul de limbaj se realizeaza tot prin existenta unor situatii anormale, manifestate însa la nivelul foneticii, al lexicului, al sintaxei, deformarea pronuntiei corecte îmbinîndu-se cu folosirea gresita a unor termeni, cu automatismele, cu folosirea abuziva a unor cuvinte, neologisme sau arhaisme, în contrast fie cu restul lexicului, fie cu identitatea personajului.

Moravurile unui anume moment istoric sau ale unei clase sociale au fost dintotdeauna surse ale comicului, mai ales ale satirei. Chiar la Creanga, desi el foloseste în general umoristicul, exista un astfel de comic de moravuri si o usoara tendinta satirica. Abuzurile clerului sau metodele de învatamînt sînt deseori sanctionate cu o superioritate morala nemascata, desi la Creanga, chiar în astfel de situatii, jovialitatea deturneaza satira de la sensurile ei dure, de pedepsire. Asupra acestui fapt vom reveni, însa.

În fine, comicul de caracter sanctioneaza, tot prin caricaturizare si exagerare, anumite trasaturi general-umane, precum zgîrcenia, ipocrizia, parvenitismul, îngîmfarea, semidoctismul etc., dar la Creanga, chiar atunci cînd un personaj – precum matusa Mariuca din secventa numita conventional „La cirese” – poate fi considerat tipul zgîrcitului, atmosfera este de bonomie, lucru datorat stilului sau, viziunii umoristice si, nu în ultimul rînd, perspectivei narative.

Satiricul este una din formele cele mai vechi ale comicului de factura clasica si apare ca ridiculizare neiertatoare a unor aspecte din viata sociala, a unor trasaturi negative si a unor moravuri, respinse în numele unor valori superioare. Cel care satirizeaza este convins de superioritatea sa si este, de asemenea, convins ca lucrurile pot fi îndreptate.

Ironia se bazeaza pe simularea acordului cu un anumit punct de vedere, în asa fel încît sensul comunicat se opune celui transmis direct. Cum spunea Pierre Fontanier, ironia „consta în a spune printr-o persiflare, fie în gluma, fie în serios, contrariul a ceea ce gîndesti sau ai vrea sa se gîndeasca” . Pentru recunoasterea ironiei, tonul exprimarii are o importanta capitala, ca si contextul în care se fac interventiile celui ironic. La Creanga deseori, si am vazut lucrul acesta chiar în cazul lui Pîcala, dar si în cazul autorului însusi în relatie cu contemporanii, eroii simuleaza prostia, ignoranta, naivitatea cu scopul de a-l pune în inferioritate pe interlocutor. Dupa ce i-a dat acestuia impresia inferioritatii, eroul îsi dezvaluie desteptaciunea, asemenea lui mos Ion Roata în secventa explicarii de catre boieri a semnificatiei unirii. La Creanga, autoironia apare frecvent, dar si acest lucru va constitui obiectul unei discutii ulterioare mai ample.

Sarcasmul este una din formele cele mai severe ale comicului, urmarindu-se condamnarea totala a aspectelor vizate, totul îngrosîndu-se în exces. Acelasi lucru îl realizeaza si zeflemeaua, care discrediteaza un personaj sau o anumita realitate prin persiflare, prin luare în rîs, prin deriziune. Grotescul, în schimb, desi se bazeaza tot pe exagerarea monstruoasa a unor trasaturi, poate sa se datoreze nu vreunei intentii corective, ci, ca la Creanga, placerii rîsului si vocatiei spectaculosului.

Fisiere in arhiva (1):

  • Umorul in Opera lui Creanga.doc