Noi metode și mijloace de producție în tehnica CAD-CAM

Noul model de producţie este unul suprasimbolic şi diferă în mod dramatic de cel

materialist, de masă. Aşa cum timpul este unul dintre cele mai importante resurse

economice, chiar dacă nu se arată nicăieri în inventarele vreunei companii, el

ramâne, efectiv, o resursă ascunsă. Noile cunoştinţe grăbesc lucrurile, ne conduc spre o economie de timp-real, instantanee şi substituie consumul de timp.

La ora actuală, pe plan mondial, concurenţa impune realizarea de produse noi în timp foarte scurt, micşorând timpul dintre cererea produsului şi livrarea lui pe piaţă.

Evoluţia dinamică a societăţii româneşti a determinat schimbări majore şi în obiectivele

economiei. Economia de piaţă, cu rigorile şi exigenţele ei, face necesară acum, mai mult ca oricând, trecerea de la cantitate la calitate, iar accentul trebuie pus pe abordarea domeniilor de vârf ale ştiinţei, pe tehnologia avansată şi pe metodele manageriale eficiente.

Metodele şi mijloacele de producţie ale industriei mecanice sunt bulversate de prezenţa

calculatoarelor, roboţilor, automatelor programabile, comenzilor numerice etc. După apariţia maşinilor-unelte cu comandă numerică, evoluţiile au fost în principal marcate de dezvoltarea într-un ritm accelerat a tehnicii de calcul, centrelor de prelucrare, tehnologiilor de grup, sistemelor DNC, senzorilor, tehnicilor de modelare geometrică şi procesare grafică a datelor, simulării, sistemelor

CAD/CAM, sistemelor şi tehnicilor de diagnosticare, limbajelor de programare de înalt nivel, inteligenţei artificiale.

Fabricaţia integrată cu calculatorul este o versiune automatizată a procesului general de

fabricaţie, în care fiecare funcţie este înlocuită printr-un set de tehnologii automatizate. În plus, mecanismele tradiţionale de integrare a comunicării orale şi scrise sunt înlocuite prin tehnologie numerică. Prin CIM, cele trei funcţii principale - concepţia produsului şi a procesului de fabricaţie, planificarea şi urmărirea producţiei, fabricaţia propriu-zisă - sunt înlocuite prin şase zone funcţionale: concepţia asistată de calculator, tehnologia de grup, sistemele de planificare şi urmărire a fabricaţiei, manipularea automată a materialelor, fabricaţia asistată de calculator şi robotica.

La conceperea şi implementarea unui sistem integrat de producţie, principalele demersuri

sunt: cel de integrare a echipamentelor şi cel de integrare a datelor.

1.1. Cerinţele actuale ale producţiei

rganizarea unei intreprinderi depinde în mod esenţial de importanţa sa şi de tipurile de

produse fabricate. Se poate considera că resursele unei intreprinderi sunt organizate

după o structură determinată de funcţiile sale. Cele cinci funcţii principale ale

ntreprinderii sunt:

O - funcţia marketing, al cărui rol este de a percepe nevoile pieţii;

- funcţia producţie, care regrupează concepţia şi realizarea cererilor clientelei în condiţiile impuse

de obiectivele intreprinderii;

- funcţia distribuţie, care asigură difuzarea produsului finit;

- funcţia financiară, care priveşte optimizarea resurselor financiare ale intreprinderii;

- funcţia personal, care priveşte gestiunea personalului necesar la bunul mers al intreprinderii.

Aceste funcţii pot fi repartizate în servicii independente pentru marile intreprinderi,

egrupate în câteva servicii pentru intreprinderile mijlocii sau centralizate în acelaşi serviciu pentru

ntreprinderile mici.

Funcţia producţie poate fi considerată principala funcţie a unei intreprinderi, ea constând în a produce, la timpul dorit, în cantităţile cerute de către clienţi, la cost şi calitate determinate, ealizând optimizarea resurselor intreprinderii în aşa fel încât să se asigure perenitatea, dezvoltarea i competitivitatea sa.

În ciclul de viaţă al unui produs, etapele de concepţie şi industrializare au o mare

esponsabilitate, influenţând costurile, calitatea şi termenele de realizare.

Pe parcursul creaţiei unui produs, cea mai mare parte din intreprinderile manufacturiere

aplică un demers liniar. Acest demers a fost impus de modul de organizare al intreprinderii şi de luxul de informaţii între diferitele servicii. În vederea parcurgerii etapelor ciclului de viaţă al produsului urmează să intervină în mod succesiv un număr mare de persoane:

- specialiştii în marketing, care definesc caietul de sarcini al produsului;

- inginerul de concepţie, care va crea o soluţie tehnică;

- desenatorul, care o va reprezenta;

- designerul, care va ajusta formele în mod estetic;

- inginerul de calcul, care va dimensiona elementele care trebuie să garanteze un anumit

comportament în funcţionare sau o anumită durată de viaţă a produsului;

- inginerul de metode, care va alege procedeele de obţinere a pieselor şi va studia procesele de fabricaţie;

- muncitorii din atelier, care urmează să realizeze produsul;

- echipa de încercări, care va accepta sau va respinge produsul, după verificarea conformităţii cu caietul de sarcini;

- agentul de vânzare, care va comercializa produsul;

- echipa de mentenanţă, care va urmări produsul pe parcursul utilizării sale.

Această viziune tradiţională, moştenire a taylorismului, este calificată, în general, ca

ecvenţială, ţinând cont de anclanşarea cronologică a activităţilor. Ea are meritul de a defini o ordine necesară în parcurgerea ciclului de viaţă al unui produs, a proceselor sale, precum şi tabilirea clară a responsabilităţilor. Dar, diviziunea muncii între diferite servicii, cât şi în interiorul acestora determină o specializare îngustă a personalului şi regruparea după criteriul sarcinilor de ndeplinit.

Pentru o intreprindere dornică să păstreze sau să câştige segmente de piaţă, o soluţie posibilă o constituie `spargerea` demersului liniar şi secvenţial, de la concepţie până la producţie, încercând ealizarea unei suprapuneri parţiale sau paralelizare a unor activităţi ale ciclului de viaţă, ceea ce aduce un câştig de timp şi reduce termenele de lansare şi de punere în distribuţie ale produsului.