Adaptările Secundare la Locul de Muncă

Fundamentat în perspectiva dramaturgica, demersul de faţă se doreşte centrat pe analiza interacţiunilor sociale relative la cadre instituţionale date. Integrat în spaţii delimitate normativ, actorul social dezvoltă răspunsuri adaptative specifice, fie asimilate ansamblului formal al institutiei, fie exterioare acestuia şi configurând o dimensiune comportamentală informală a spaţiului în care individul îşi desfasoară activitatea.

Obiectivul general al analizei vizează determinarea manierei şi limitelor în care cele două dimensiuni organizaţionale (formală şi informală) coexistă. În ceea ce priveşte formularea de obiective specifice, vom avea în vedere identificarea potenţialităţilor oferite de normele instituţionale pentru dezvoltatrea de comportamente informale şi particularităţile (mobiluri, forme, instrumentar specific) manifestării acestora din urmă.

Înteles în genere ca formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate (cf. DEX,1998), în sens sociologic conceptul de institutie desemnează aspectele stabile ale societăţii fiind alcatuită din toate componentele structurale ale unei societăţi prin intermediul cărora sunt organizate principalele interese şi activităţi şi prin care sunt satisfacute nevoile sociale (cf. Dictionar de sociologie, Oxford, 2003). O extensiune particulară a termenului este propusă de E.Goffman în lucrarea Aziluri şi are în vedere o anumită categorie de instituţii care controlează în mod biracratic grupuri mari de oameni, al caror actionar este delimitat spatial şi normativ de cadrele instituţiei din care aceştia fac parte.

Orice instituţie, afirmă E.Goffman, presupune un anumit caracter delimitator pentru membrii săi : capteaza resurse, se fundamentează pe o serie de norme, configurează o lume.Bineînteles, limitele acestui caracter sunt variabile (aserţiune ce va

determina asimilarea unor instituţii în categoria particulară a instituţiilor totale).

În cadrul instituţiilor totale, individul se confruntă cu o reducere a eului, datorită contaminarii tocmai a acelor acţiuni care, în societatea civila, sunt menite să-i furnizeze acestuia posibilitatea autodeterminarii. Reorganizarea eului social are loc prin două tipuri de actiuni : primele, reglementate oficial la nivelul instituţiei, constituie sistemul de privilegii şi se referă la un numar relativ restrâns de recompense survenite ca urmare a supunerii la un set de recomandări şi interdictii clar formulate (regulile casei). Este important de avut în vedere faptul că “recompensele” constituie elemente mărunte de confort personal, pe care actualul instituţionalizat le-ar fi perceput ca absolut fireşti în lumea din afara instituţiei.

A doua categorie de activităţi prin care individului i se confirmă că, dincolo de normele institutionale, el ramane înca stăpân pe voinţa proprie, o constituie sistemul adaptărilor secundare, ansamblu de activităţi care, deşi reuşesc să evite sancţiunile, permit instituţionlizaţilor să obţină satisfacţii interzise, sau satisfacţii permise, dar prin mijloace interzise.Adaptările secundare constituie fie activităţi de grup (instituţionalizaţii dezvoltă un cod propriu, reţin informaţii atât despre personalul instituţiei, cât şi despre ei înşişi, îşi creează un jargon instituţional-înteles, în parte, de acei membrii ai personalului cu care intercţionează direct şi constant), fie prin tactici personale de adaptare (exemplul retragerii situationale - minimizarea gradului de implicare în interacţiune).

Extinzând nivelul analizei şi având în vedere, bineînţeles, diferenţele specifice, se poate sustine că multe dintre instituţiile non-totale sunt caracterizate prin structuri informale bine definite (Harper & Emmeret 1963; Skolnick 1996; Rubenstein 1973; Slosar 1975; Lupton 1976; apud C.A.McEwen Annual Review of Sociology, vol 6, (1980) ).

În acest sens, reprezentanţii interacţionismului simbolic au dezvoltat conceptul de ordine negociată. Pentru A.Strauss, acesta desemnează caracteristica ordinii sociale contextualizate. Normele sociale, susţine Strauss, nu sunt ultime, stabilite o dată pentru totdeauna şi nici nu pot funcţiona ca general valabile. Ele trebuie redefinite şi reconsiderate în permanenţă, relativ la adaptările impuse actorilor sociali de interacţiune.

La randul său, E.Hughes vorbeşte despre flexibilitatea instituţională, iar D.S.Eitzen va argumenta, în perspectivă conflictuală, privitor la paradoxul instituţiilor: sunt absolute necesare, dar constituie o sursă permanentă de neînţelegeri.