Agresivitatea

1. Agresivitatea: delimitări conceptuale, definire și tipologizare

„În ce priveşte încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către specialişti, nu numai că nu întâlnim un consens mai general, dar se pare că evantaiul punctelor de vedere exprimate este mai mare decât în cazul altor fenomene psihosociale” (Florea, 2006).

Un prim aspect demn de luat în considerare este acela că, literatura de specialitate face distincție între agresiune și agresivitate. Potrivit lui Moser, din perspectiva behavioristă agresiunea este definită ca fiind orice comportament care rănește sau aduce un prejudiciu altuia, pe de altă parte, din perspectiva neobehavioristă agresiunea este definită ca o intenție de a răni sau de a aduce un prejudiciu altuia, iar din perspectiva cognitivistă consideră că un comportament este considerat agresiv numai dacă este în același timp intențional și reprezintă o valoare a normei care guvernează situația în care se produce. În schimb agresivitatea este definită ca o dispoziție permanentă a unei persoane de a se angaja în fapte de agresiune (Cochinescu, 2008).

În încercarea de a defini agresivitatea descoperim o mare diversitate de puncte de vedere. Anumiți autori se întreabă dacă în definirea agresivității ar trebui pus accent mai degrabă pe actul agresiv sau pe intenție. Pentru cei care inclină către accentuarea intenției, agresivitatea este orice act ce are ca intenție producerea unui prejudiciu țintei vizate (Baron, 1977 apud Mitrofan, 1996). Din această perspectivă, a intenției, există atât scopul provocării prejudiciului celuilalt, însă există și cazul în care scopul este demonstrarea "puterii" agresorului.

Se poate constata însă că nu toate manifestările agresive sunt efectuate cu intenţia de a face rău ci, în multe situaţii agresivitatea are o exprimare impulsivă sau instinctuală ce nu presupune în mod direct un control conştient (Trifa & Trifa, 2012).

După anumiți autori agresivitatea este un comportament antisocial. Consecințele acestui act se răsfrâng într-un mod profund negativ asupra climatului psihosocial, coeziunii și funcționalității vieții sociale. Mitrofan însă, consideră că agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delicvența și infracționalitatea. În susținerea poziției sale el oferă ca exemplu conduita boxerului care deși nu este orientată antisocial, cu cât este mai agresivă, cu atât este mai performantă. Pe de altă parte, tot el susține că, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional, poate fi caracterizat prin agresivitate.

„Sunt comise infracțiuni prin inacțiune, deci agresivitatea nu este prezentă. Destul de frecvent, agresivitatea este asociată sau chiar confundată cu violența. De sigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este și violent, dar sunt și cazuri de conduită agresivă (este clară intenția de a vătăma, de a face rău), dar în forme nonviolente. Otrăvirea lentă a unei persoane este o conduită agresivă, dar nonviolentă” (Mitrofan, 1996, p.434) .

Mitrofan deși consideră că agresivitatea nu trebuie confundată cu un comportament antisocial, totuși consideră agresivitatea ca fiind opusul comportamentului prosocial (Mitrofan, 1996).

Agresivitatea, potrivit lui Konrad Lorenz (1966) are indiscutabil o mare valoare adaptativă, fiind esenţială pentru supravieţuire.

„Într-o accepţiune mai largă, termenul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăţi, nici de luptă; pe un plan încă şi mai general, caracterizează acea dispoziţie fundamentală datorită căreia fiinţa vie poate obţine satisfacerea trebuinţelor sale vitale.” (Sillamy, 1998, p.19).

Psihologia gestaltistă identifică în agresivitate o oportunitate, deoarece are o funcţie adaptativă, folosind şi argumentele lui Konrad Lorenz conform cărora, orice animal sănătos are o agresivitate sănătoasă, cu care se hrăneşte, se apără, îşi asigură un teritoriu. Konrad Lorenz formulează modelul psiho-hidraulic prin intermediul analogiei cu un rezervor de apă ( Konrad, 1973, apud Căprioară & Căprioară, 2013).

Fiecare persoană tinde să-şi satisfacă propriile trebuinţe sau să-şi atingă propriile scopuri, însă adeseori acestea vin în contradicţie cu cele ale altor persoane, ceea ce poate genera conflicte. Se poate observa că atunci când urmărim realizarea propriilor interese, suntem în cele mai multe cazuri conştienţi de potenţialul conflictual al comportamentului nostru şi cu toate acestea vom fi tentaţi să acţionăm la limita gradului de acceptabilitate sau altfel spus dorim să obţinem maximum de profit din fiecare situaţie. Una dintre problemele care apar este că această limită de acceptabilitate nu este suficient de clar definită şi poate fi diferită de la un individ la altul (Trifa & Trifa, 2012).

„Astfel, termenul de agresivitate trimite la orice formă de conduită, orientată, cu intenţie, către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune” (Mitrofan, 1996, p.434).

„Dicţionarul de psihologie evidenţiază mai multe definiţii ale agresivităţii: „Comportamente încărcate de reacţii brutale, distructive şi de atacare. Se mai poate defini ca atitudine bătăioasă, mai general spus, însuşire de a trăi şi de a asigura trebuinţele vitale principale (alimentare şi sexuale) prin forţă. Unii autori au considerat că agresivitatea este o reacţie înnăscută ca o formă de adaptare, dar problema aceasta a rămas controversată. După Dollard (1993) este rezultat al frustraţiilor (ca atare este determinată de condițiile de existență)” (Larousse, 2006, pg. 58-59).

„Agresivitatea este definită ca un comportament distructiv, orientat în scopul producerii răului asupra unor persoane, grupuri, sau obiecte sociale” (Cristea, 2001, p. 408).