Asistență socială privind reintegrarea socială în domeniul justiției penale

I.CADRUL PROBLEMATIC

I.1. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Pedepsirea faptelor antisociale reprezintă o constantă a societaţii omeneşti de-a lungul timpurilor. Într-adevăr oamenii au aplicat dintotdeauna pedepse celor care nu respectau normele, impuse de conducători sau adoptate de comunitate. Pedeapsa a fost, de fapt, modalitatea prin care legea era impusa prin forţă, prin teamă, prin convingere. La început legea reprezenta voinţa celui mai puternic, apoi a devenit tradiţie, iar ulterior a intervenit morala promovată de biserică.

Întotdeauna cei care călcau legea, traditia sau morala societăţii erau consideraţi vinovaţi şi prin pedeapsă erau obligaţi sa indrepte răul înfăptuit. Primele pedepse prevăzute de Codul lui Hammurapi se aplicau conform principiului “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Evul Mediu a fost martorul unei atitudini extrem de violente pentru pedepsirea vinovaţilor care erau decapitaţi, traşi în ţeapă, fierţi în ulei, îngropaţi de vii, arşi pe rug. Până la Revoluţia Franceză, evantaiul pedepselor în practica penală cuprindea: moartea, tortura sub rezerva probelor, galerele pe termen limitat, biciuirea, recunoaşterea publică a greşelii, proscrierea. O parte considerabilă o ocupau, prin urmare, pedepsele fizice. Cutumele, natura crimelor, statutul social al condamnaţilor aduceau nuanţe suplimentare. Pedeapsa cu moartea naturală cuprindea toate felurile de moarte: unii puteau fi condamnaţi la spânzurătoare, alţii la tăierea mâinii sau mai întâi la tăierea sau străpungerea limbii, urmate de spânzurătoare; alţii pentru crime mai grave, urmau să fie traşi pe roată, unde să şi moară, după ce li se sfărâmau membrele; altora li se sfărâmau oasele până mureau de moarte naturală; alţii erau ştrangulaţi, arşi de vii sau sfârtecaţi de patru cai. Existau şi pedepse uşoare ca: admonestarea, blamul, închisoarea temporară, interdicţia de şedere şi, în sfârşit, pedepsele pecuniare (amenzi sau confiscări)

Epoca modernă, centrată pe drepturile omului, începe să insiste pe caracterul educativ al pedepsei, încercând nu repararea greşelii ci repararea caracterului celui vinovat care urmează a fi reintegrat social.

O problemă centrală a justiţiei a fost şi rămâne dreptatea. Într-adevăr ceea ce este drept pentru majoritate nu este întotdeauna drept pentru minorităţi sau indivizi izolaţi. De fapt legea este o convenţie pe care fiecare trebuie să o respecte chiar dacă nu e dreaptă, ea reprezentând adesea expresia unor grupuri de interese. Şi de aceea, cei care o încalcă deşi consideraţi vinovaţi de către comunitate pot să nu fie, ei acţionând în spiritul unei dreptăţi minoritare sau particulare neacceptate de majoritate.

Vinovăţia acceptată şi recunoscută o considerăm ca un element esenţial pentru resocializarea acestor infractori care reuşesc abia în penintenciar să analizeze normele de convieţuire socială. Considerându-se vinovaţi, ei învaţă că în comunitate funcţionează legi aceleaşi pentru toţi, pe care toată lumea trebuie să le respecte Ei vor accepta că dreptatea este o percepţie subiectivă şi supunerea la normele sociale este calea unei convieţuiri civilizate.