Comunicarea Interculturală

Gafele interculturale se petrec în negocierile internaţionale, în managementul şi marketingul internaţional, în diplomaţie. De cele mai multe ori, originea lor se află în erorile de comunicare cauzate de diferenţele dintre culturi.

Explicaţia lor constă în faptul că majoritatea persoanelor, fie şi cele mai intruite, nu sunt conştiente de înclinaţiile comportamentale specifice culturii de origine.

Adesea, oamenii se comportă ca nişte prizonieri orbi ai valorilor şi normelor specifice propriei culturi. În mod implicit, orice alte culturi sunt percepute ca fiind deviaţii de la normalitate. Normalitatea înseamnă conduita conformă cu normele specifice propriei culturi.

În sociologie, se operează cu un concept numit etnocentrism. Esenţa acestuia constă în credinţa că valorile, credinţele şi normele specifice propriei culturi sunt universale, sunt singurele valabile oriunde şi oricând. Aceasta este o concepţie extrem de limitativă pentru comunicarea şi negocierea interculturală.

Ansamblul proceselor contemporane de globalizare şi regionalizare simultană sunt, în fapt, procese de diversificare, adesea perturbate şi îngreunate de extremismul etnocentrist.

Atunci când se întâlnesc şi negociază două persoane sau delegaţii aparţinând unor culturi diferite (naţiuni, etnii, religii sau arii geografice distincte), în comunicarea lor apare ceva nou, ceva diferit de cultura fiecăruia dintre delegaţiile partenere sau adversare. Apare un spaţiu al comunicării de graniţă numit cultură de schimb. Aceasta se manifestă ca o zonă de suprapunere, în care culturile aflate în contact se amestecă mereu dar se şi separă una de cealaltă, se comportă ca un tampon. Astfel, în interiorul acestei zone de suprapunere şi interferenţă nu există reguli sau norme obligatorii pentru nici una dintre părţi. Este un fel de spaţiu cultural al nimănui, un context favorabil comunicării confuze şi riscante.

Pe de o parte nici una dintre părţi nu poate respecta cu exactitate normele specifice culturii partenerului iar pe de altă parte nici una dintre ele nu-şi poate să se comporte exact aşa cum ar face-o în aria propriei sale culturi. Sincronizarea şi armonizarea părţilor negociatoare este mai dificilă decât în perimetrul uneia şi aceleaşi culturi. Tendinţele comportamentale specifice uneia sau alteia dintre culturile aflate în contact sunt adesea divergente sau contradictorii.

Regula de conduită corectă, general acceptată pe un teritoriu cultural străin este lex loci (legea locului). Aceast poate rămâne doar un simplu slogan în măsura în care renunţarea la înclinaţiile comportamentale şi la cele cu încărcătură simbolică proprii culturii de origine sunt dificile. Ex. dacă un român negociază afaceri cu un japonez, ar fi zadarnic să-şi propună să devină şi el japonez, dar nu ar strica să încerce unele adaptări. Totodată, oricât de dornic ar fi să adopte cultura partenerului, oricât de mult ar vrea să vină în întâmpinarea stilului său de viaţă şi comunicare, el nu va putea abandona complet valorile, credinţele, modul de gândire şi comportamentul specific propriei sale culturi.

Există 12 surse concrete de neînţelegeri şi gafe în comunicare interculturală:

• tabuurile şi simbolurile;

• condiţia socială a femeii în raport cu bărbatul;

• maniera de a arăta respectul;

• percepţia timpului şi a spaţiului;

• eticheta în afaceri;

• mesajele nonverbale;

• limba şi translatorul;

• îmbrăcămintea;

• argumentaţia şi puterea de convingere;

• mediul politic şi religios;

• prejudecăţile;

• importanţa acordată cuvântului scris.