Consiliere în asistența socială

Asistenţa socială poate fi definită ca procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în societate. Procesul de asistenţă socială constă în ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor.

În asistenţa socială problemele pot fi abordate pe 4 nivele:

1. nivelul individual, al unor persoane care au dificultăţi de adaptare la cerinţele sociale sau au nevoie de diferite forme de protecţie socială;

2. nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor nu ca indivizi, ci ca membri ai unui nivelul de grup se referă la munca cu grupuri de persoane care au caracteristici comune (abuz de substanţe, şomeri etc.).

3. nivelul de grup se referă la munca cu grupuri de persoane care au caracteristici comune (abuz de substanţe, şomeri etc.).

4. nivelul comunitar abordează probleme sociale (lipsa locurilor de muncă, conflicte etnice etc.)

La toate cele 4 nivele activitatea asistenţială are două dimensiuni principale:

- dimensiunea economică = vizează alocarea unor ajutoare financiare şi materiale persoanelor care nu reuşesc să se autosusţină la un moment dat în viaţă (într-o situaţie de criză), sau în mod cronic;

- dimensiunea psihosocială = se referă la munca desfăşurată cu persoane, familii, grupuri, comunităţi pentru a determina schimbări în comportamentul lor adaptativ şi în integrarea lor în comunitate. În acest sens asistentul social desfăşoară activităţi cu caracter educativ sau terapeutic. În munca directă cu clienţii asistentul social încearcă să determine schimbări în atitudinile clientului / grupului faţă de propriile lor probleme şi să dezvolte capacitatea lor de rezolvare de probleme

În asistenţa socială pot fi delimitate două mari strategii metodologice: modelul medical (casework) şi modelul intervenţiei. În prezent, în practica asistenţială sunt utilizate ambele modele.

În modelul medical problemele psihosociale cu care se confruntă indivizii şi familiile sunt privite ca nişte “boli” pe care asistenţii sociali le pot diagnostica şi trata. Asistentul social este considerat a fi factorul principal al rezolvării problemelor sociale. Clientul este relativ pasiv, el nu trebuie să facă altceva decât să primească tratamentul cu încredere şi să aştepte vindecarea.

În acest model se consideră că există două forme de tratament social:

- tratamentul direct (psihoterapie) care se adresează în mod direct clientului individual; acestuia i se acordă sprijin psihologic, i se dezvoltă capacitatea de conştientizare, autoînţelegere, ca o premisă a refacerii capacităţii de funcţionare socială normală.

- tratamentul indirect (socioterapie) este orientat spre mediul clientului; acţionând asupra mediului familial sau profesional, asupra grupului de prieteni sau vecini asistentul social urmăreşte determinarea unor schimbări la nivelul clientului.

Consilierea poate fi :

- individuala

- de grup