Contribuția lui Dimitrie Gusti la Dezvoltarea Sociologiei Românești

Sociologia naţiunii în sistemul sociologic al lui Dimitrie Gusti

La sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, sociologia se confrunta cu două cerinţe epistemologice de facturi diferite, antagonice. Pe de o parte era “sociologia pură” care stimula neutralitatea, lipsa judecăţilor de valoare (Wertfrei) şi în acelaşi timp blama cunoaşterea practică şi pe de altă parte se afla “sociologia militantă” care instiga la implicarea în luptele naţionale ale epocii. Prima funcţie se rezuma la cunoaşterea faptelor sociale întru spiritul adevărului, pe când cea de-a doua, nu numai că subsuma “sociologia pură” dar, pe deasupra, pornind de la aceasta – de la cunoaşterea realităţilor sociale- urmărea transformarea pozitivă a societăţii, precum şi reconsiderarea şi reanalizarea adevărului constatat de “sociologia pură”. După cum vom vedea în continuare, Dimitrie Gusti a optat pentru sociologia militantă.

În lucrarea “Sociologia războiului” (1915), Gusti abordează tema naţiunii şi ilustrează legătura dintre ea şi război astfel: “naţiunea este substanţa sufletească care dă individului legitimitate culturală; viaţa individuală este vremelnică şi într-o continuă schimbare, ea valorează numai întrucât trăieşte prin şi pentru naţiune […]. Războiul este astăzi un factor creator al autonomiei naţiunilor şi al statelor moderne” (apud Heseni în Stahl coordonator, p.93-94). Din dorinţa de a ajuta statul român să se organizeze şi să funcţioneze normal, Dimitrie Gusti a făcut apel la întreaga naţiune prin înfiinţarea în anul 1918, la Iaşi, a “Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială în România” (aceasta va deveni în 1921 Institutul social român); această organizaţie avea meritul de a avea ca membri, licenţiaţi din mai multe domenii de cercetare. Acestea sunt începuturile ştiinţei naţiunii în România izvorâte dintr-o sinteză a sociologiei, eticii şi politicii naţiunii.

Pentru a putea înţelege mai bine de ce “naţiunea este una dintre problemele timpului, de o mare însemnătate teoretică şi de o covârşitoare importanţă practică” (apud Herseni în Stahl coordonator, p.96) trebuie să avem în vedere mai ales articolul intitulat “Problema naţiunii”, articol publicat în 1919, în numărul 2-3 al “Arhivei pentru ştiinţa şi reformarea socială”, organ al “Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială în România” şi mai apoi al “Institutului social român”. Gusti a demonstrat că, atât în congresele naţionale cât şi în cele internaţionale, socialiştii au proclamat două drepturi fundamentale ale naţiunii: principiul dreptului la libertatea internă (conform acestuia, naţiunile pot dispune de ele însele) şi cel al datoriei de a-şi apăra integritatea faţă de orice rău extern, îndeplinindu-şi astfel funcţiile. Referitor la relaţia dintre stat şi naţiune, aflăm că cercurile conservatoare susţineau preeminenţa statului asupra naţiunilor (aici avem ca exemple imperiul Austro-Ungar, Rusia ţaristă); acestă concepţie intră în contradicţie cu ideile progresiste (socialiste) apărute după cel de-al doilea Război Mondial şi care susţineau că adevărata unitate socială o constituie naţiunea şi nu statul.

În definirea naţiunii s-au evidenţiat trei modele teoretice:

- Teoria spiritualismului naţional - reprezentată de Fichte, Savigny, Lazarius şi alţii- considera naţiunea ca un “suflet al poporului”;

- Teoria materialismului naţional care susţinea că substratul naţiunii este de origine materială, acesta fiind considerată un fenomen ereditar, o comunitate de rasă sau de sânge;

- Teoria empirismului naţional P.S. Mancini identifică elementele componente ale unei naţiuni: comunitatea, limba, religia, teritoriul, obiceiurile şi legile comune, pe care le consideră ca acţionând pe deplin doar dând naştere conştiinţei naţionale; (cf Gusti, op. cit., IV, p.172)

Gusti a criticat toate aceste orientări şi în mod special pe cea de-a treia aducând contraargumente pentru fiecare element pe care Mancini îl considera a face parte din ansamblul unei naţiuni. Astfel, în cadrul aceleiaşi rase întâlnim mai multe naţiuni (exemplul Statelor Unite ale Americii) şi aici Gusti vorbeşti despre tendinţa raselor de a dispărea, făcând loc naţiunilor; “există o profundă relaţie între teritoriu şi naţiune” (Gusti op. cit., IV, p.172-173) numită “contiguitate teritorială”; contextul istorico-social ne determină să considerăm naţiunea “o punte a prezentului între trecut şi viitor” (ibidem); avem naţiuni diferite cu aceeaşi religie şi în cadrul aceleiaşi naţiuni există religii diferite. El nu contestă contribuţia acestor elemente în geneza şi existenţa unei naţiuni însă nu le consideră o condiţie sine qua-non a acesteia; ele nu pot forma decât cadrul (cosmic, biologic, istoric şi psihologic) în care se constituie şi se dezvoltă naţiunea. Aşadar, aceşti factori nu pot modifica decât caracterul naţional, nu însă şi naţiunea.