Definiția faptului social la Emile Durkheim

Emile Durkheim, a pus bazele sociologiei științifice moderne, contribuind prin activitatea sa la recunoașterea statutului academic al sociologiei și căutând mereu să arate că sociologia este o știință exactă, delimitată ca obiect de studiu cu o finalitate practică, clar definită, diferită de celelalte științe și discipline academice.

În lucrarea sa ”Regulile metodei sociologice” Emile Durkheim fundamentează pentru prima dată metodologia în sociologie, cautând metoda cea mai bună pentru analizarea faptelor sociale. El își începe lucrarea prin a explica faptul social și în acest scop ne prezintă toate fațetele acestuia astfel încât să-l putem indentifica între diferitele fenomene ce au loc în societate.

Durkheim vede faptele sociale ca pe ”o categorie de fapte care prezintă caracteristici foarte speciale: ele constau în maniere de a acționa, de a gândi și de a simți exterioare individului și înzestrate cu o putere de constrângere în virtutea căreia i se impun.” (Regulile metodei sociologice / Émile Durkheim, trad. de Dan Lungu, Polirom, 2002 – p. 37)

Durkheim a fost primul care a înțeles că deși cultura și societatea există în noi înșine ca persoane, acestea se află la un nivel ce transcende individualul. Regulile jurdice, morale, dogmele religioase, sistemele financiare și economice, obiceiurile etc sunt exterioare indvidului, acesta adoptându-le ca urmare a constrângerii generate de educația primită în familie și la școală, de cultura colectivă. Individul este, conform lui Durkheim, un produs al societății, el considerând că cele mai multe dintre ideile și tendințele noastre ne vin din exterior împreună cu caracterul lor de costrângere.

Această putere de constrângere este resimțită mai ales în cazul în care individul alege să se împotrivească regulilor, să încalce dogmele, deci să opună rezistență, demonstrând astfel existența constrângerii și în celălalte cazuri în care se face mai puțin sau deloc resimțită datorită faptului că individul alege să se conformeze și îmbrățisează fără rețineri regulile, legile, dogmele etc uneori chiar ajungând să le considere personale. În susținerea acestor idei, Durkheim dă foarte multe exemple: în unele dintre acestea manifestarea puterii coercitive este mai agresivă ca în cazul în care individul încearcă să încalce regulile dreptului și atunci consecințele nu întârzie să apară (mergând de la încercarea de a-l opri, de a restabili starea normală a lucrurilor până la pedeapsă dacă fapta nu mai poate fi reparată) sau mai puțin agresivă ca în exemplul în care deși nu ne obligă nimeni să folosim limba sau moneda țării în care locuim, le folosim pentru că altfel nu putem trăi acolo.