Despre Secularizare

Astazi, pentru prima data în istorie, cultura occidentala ce cuprinde din ce în ce mai mult planeta, apare ca o cultura deschisa, plina de întrebari, profana, fara autoritate spirituala recunoscuta si fara ideologie religioasa dominanta si unificatoare.

Diferitele domenii ale existentei colective: politic, social, cultural s-au eliberat, treptat, de crestinism. Statul si viata economica se situeaza de acum înainte în afara sferei asa-numite „religioase”. Statul nu pretinde sa controleze Biserica sau Bisericile - si nici invers. Filosofia nu mai serveste de mult timp teologia. Pentru o aceeasi realitate exista mai multe modalitati de abordare, independente unele de altele si fara organizare unica. Fiecare stiinta depinde de propriile nor-me, îsi este intrinseca. „Religia” a devenit de mult un compartiment al culturii, pe aceeasi directie cu celelalte - stiintific, sportiv, estetic, psihologic etc. Înce-pând cu sfârsitul Evului Mediu si, mai ales, în epocile baroca si „sulpiciana” , personajele „religioase” reprezentate în arta au atitudini în întregime artificiale: ochii înrositi de lacrimi si ridicati spre cer, în timp ce îngerasii exprima mai degraba sensibilitatea pedofila a artistilor!

Societatea secularizata cunoaste, totusi, o ideologie difuza, lipsita de constrângeri, dar care patrunde sufletele simple mai ales prin intermediul mass-mediei. Este astfel prezentat sistemul de lectura al unei lumi limitate la ea însasi, un soi de empirism al vizibilului si de subiectivism al placerii. Pe drept cuvânt, în chiar centrul limitelor noastre, într-o lume de ambivalente cu accente narcisiste ce nu poate fi depasita, psihanaliza – banalizata – apare ca detinând

Individul, eliberat de comunitarismele greoaie si, totodata, protectoare ale civilizatiilor agromonastice, nu mai are vreo speranta eshatologica si de comuniune. De mult timp, deja, începând cu dogmele catolice din sec. al XIV-lea si conceptele protestante din sec. al XVI-lea, mântuirea obsteasca s-a divizat în mântuire individuala, aproape uitându-se marea asteptare a Parusiei si anticiparea sa în celebrarea „tainelor” si experienta eclesiala. Recentul Catehism universal al Bisericii Catolice este scurt si sarac în privinta „vremurilor din urma”. Studiind sec. al XVIII-lea, istoricii observa ca afirmarea cuvintelor-cheie progres si fericire, coincide cu slabirea credintei în viata de apoi si a doua venire.

Filosofiile germane din secolul al XIX-lea au încercat sa regaseasca aceasta credinta, dar în interiorul însusi al sferei rationale, înghesuind eshatologia în istorie. Ele au pregatit astfel, Primul Razboi Mondial si totalitarismele ce i-au urmat si carora le-a dat nastere într-o oarecare masura: nazismul, reactualizare „secularizata” a religiilor arhaice ale pamântului si clanului; comunismul, ultima erezie mesianica a traditiei iudeo-crestine.

Al Doilea Razboi Mondial a biruit nazismul, descalificat pentru totdeauna datorita memoriei numelui de Auschwitz. Progresul stiintelor si al tehnicilor, si mentalitatile favorizate de acesta, au contribuit la caderea comunismului. S-a ajuns astazi la un punct în care societatea are ca tel realizarea, cât mai bine posibil, pe lumea aceasta (lumea cealalta nu exista), a plenitudinii existentei prezente. Neantul, ineluctabil si refuzat ca idee, naruie speranta învierii; convertirea publicitara a dorintei în necesitati cotidiene face de neconceput ascensiunea prin Cruce sau prin asceza traditionala, care ar cauta sa redea dorinta elanului sau pur spiritual. Cra-ciunul a fost folclorizat, dar ramâne, evident, sarbatoarea nasterii si a vietii. Pastile, pentru cei mai multi, nu constituie însa decât un consum crescut de ciocolata.

Ignorând „cerul”, omul de astazi regaseste „pamântul”. Dezvoltarea tehnicii permite un fel de explozie a societatii urbane. Pamântul, erosul, corpul, sunt frenetic exaltate împotriva unui crestinism care, de-a lungul timpului, n-a încetat sa se detaseze de ele. Îndoiala crestina referitoare la eros a fost, fara îndoiala, necesara pentru a asigura, contra fatalitatilor speciei si extazelor fuzionale, deplina afirmare a persoanei, a femeii mai ales, mult timp considerata doar ca simplu instrument de reproducere (istoricii au aratat cât de mult a favorizat maturizarea intelectuala a tinerelor întârzierea vârstei de casatorie în Europa Occidentala).

Totusi, treptat, erosul a fost mai putin reflectat prin relatia personala (aproa-pele cu Dumnezeu) si mai mult descalificat si negat (dualismul antichitatii târzii marcase puternic, de altfel, monahismul). Atunci a aparut revolta vietii, a dragostei, a frumusetii. Începând cu sfârsitul secolului al XIX-lea au avut loc explorari uluitoare: în ciuda pesimismului lor solid, de la sinuciderea lui Weininger la instinctul freudian al mortii si la gnoza amara a lui Lacan ele au condus, via America, la exaltarea unilaterala a principiului placerii. Femeia a ajuns sa-si stapâneasca propria fecunditate si sa se conduca asa cum faceau barbatii altadata. Afrodita iese înca din mare, la fel de stralucitoare si (fina) ca si starletele anonime din reclamele paradisiace.

Referitor la pamânt, Biserica Occidentala s-a detasat de el, o data cu dezvoltarea civilizatiei urbane si aparitia ordinelor de calugari ce traiau din cersit. Con-centrarea afectiva asupra lui Iisus, acest individual „Dumnezeu si sufletul meu” si zbuciumul nu mai putin individual si subiectiv al justificarii au contribuit la slabirea legaturilor cosmice ale omului tot asa cum o anumita închipuire despre pacatul originar a marcat erosul cu o pata aproape de nesters.

Astazi, contra acestei îndelungate descarnari, „carnea” îsi afirma cu furie eliberarea insolenta, iar Bisericile, în fata betiei corpurilor (simturilor), se trezesc neputincioase. Preceptele lor continua sa ramâna morale pâna în amanunt, in-terpunându-se însa între tineri si mesajul evanghelic.