Diferențe și asemănări între metoda anchetei sociale și metoda anchetei sociologice

Metodologia se preocupă de analiza metodelor și tehnicilor de cercetare, de respectarea regulilor de alcătuire a chestionarelor, de construcția scalelor, a eșantioanelor, etc., cu scopul eliminării distorsiunilor și asigurării reprezentativității concluziilor.

Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca și de datoria la care se revendică studiul. Ea depinde și dr accesibilitatea metodelor și tehnicilor precum și de existența sau absența instrumentelor de investigație adecvare, de resursele financiare, de intervalul de timp avut la dispoziție și de profunzimea dorită a concluziilor .

ANCHETA SOCIALĂ.

Ancheta socială este o metodă de investigație întemeiată pe diferite tehnici de culegere și de prelucrare a informației, în scopul analizei situației sociale și economice a persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităților, având rol de diagnostic social. Ca metodă de investigaţie în asistenţă socială, interviul presupune ascultare activă, interpretare şi chestionare. Asistentul social este o persoană specializată în intervievare, iar abilităţile sale tehnice sunt cel mai adesea însoţite de cunoştinţe teoretice, valori adecvate şi o considerabilă experienţă practică.

Ascultarea activă este o sarcină fundamentală a interviului. Un bun interviu se bazează pe capacitatea asistentului social de a fi un bun ascultător. Un bun ascultător nu este pasiv, ci arată interes sincer fiind concentrat asupra a ceea ce clientul spune.

Interviurile iniţiale sunt adesea dedicate unei treceri în revistă generale, pentru a vedea dacă persoana respectivă are nevoie de intervenţia profesionistă a unui asistent social. În acest caz potenţialul client devine utilizator real al serviciului. Pentru asistentul social practicant intervievarea nu trebuie să devină niciodată o rutină. Doar prin ascultarea şi observarea atentă a modului în care oamenii caută sprijin se poate ajunge ca faptele obiective şi sentimentele subiective să devină părţi componente ale unui schimb interpersonal care percepe mesaje deschise sau închise, le decodează şi răspunde la diferitele niveluri de comunicare iniţiate.

Fiecare interviu tinde să aibă o direcţionare şi o structură (început, mijloc şi sfârşit). Trebuie să se reflecteze asupra fiecărui interviu şi să se revadă mereu conţinutul acestuia.

Este de recomandat ca tehnica interviului să fie aplicată numai după ce asistentul social a conceput un ghid de interviu. Asistentul social trebuie să evite confuzia între interviu şi tehnica chestionarului, chiar dacă ambele urmăresc înregistrarea unor opinii (chestionarul se utilizează pentru identificarea unor opinii pe un eşantion mare).

Documentele sociale conţin relatări despre evenimente, fapte sociale şi despre reflectarea acestora în conştiinta subiecţilor (reprezentări, opinii, credinţe, producţii literare etc.). Din această perspectivă, un document social este orice obiect material sau text care conţine o informaţie comprehensibilă despre o realitate oarecare; ele sunt "urme" ale faptelor şi proceselor sociale. Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi urme directe (rezultate din activitatea productivă a oamenilor) şi urme indirecte (texte scrise, acte oficiale) .

În categoria documentelor sociale intră, aşadar, atât textele scrise, cât şi imaginile fotografice şi cinematografice, înregistrările audio, produsele activitătii umane, obiectele casnice, simbolice şi de vestimentaţie etc. .

Principalele criterii de clasificare menţionate în literatura de specialitate sunt forma (natura), conţinutul, destinatarul şi emitentul. Combinarea acestor criterii acoperă diversitatea documentelor sociale .

Succesul coordonării de caz se bazează pe concentrarea asupra detaliilor interacţiunii dintre cel care ajută şi cel care este ajutat. Pentru aceasta consilierea ocupă un loc pivot.

Asociaţia britanică de consiliere defineşte conceptul de consiliere ca fiind “faptul când o persoană ocupă cu regularitate sau temporar funcţia de consilier, oferă şi acceptă explicit să acorde timp, atenţie şi respect altei persoane, care va fi temporar în rolul de client”. Sarcina consilierii este aceea de a oferi clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi şi de a-şi clarifica modurile de trai cu resurse mai multe şi bunăstare mai mare. Aceasta este o foarte scurtă descriere a faptului că există mai multe şcoli de consiliere: behavioristă, psihodinamică, umanistică, etc.

Cu toate acestea, indiferent de şcoala de gândire căreia îi aparţin, în general asistenţii sociali trebuie să fie capabili să asculte, să observe şi să răspundă. Pentru aceasta ei au nevoie de abilităţi specifice: abilităţi de a aştepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva probleme şi a planifica acţiuni.

Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia consilierea este un proces cu dublă direcţionare în care asistentul social şi clientul trebuie să ţină cont unul de celălalt .

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere nondirectiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta şi în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia. De cele mai multe ori, acesta se concentrează asupra lumii emoţionale a clientului, şi nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor tulburări emoţionale ale clientului. Consilierul trebuie să fie împreună cu clientul încă de la începutul procesului. Aceasta înseamnă că atitudinea consilierului este una deschisă, autentică, astfel încât clientul va renunţa la mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul procesului de consiliere.

Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri sunt empatia, “căldura” non-posesivă, acceptarea şi autenticitatea.

Empatia se poate defini ca “intrare/păşire” în lumea interioară a unei alte persoane, cu scopul de a înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi semnificaţiile pe care pe care persoana respectivă le atribuie unor evenimente. În acelaşi timp, consilierul rămâne însă el însuşi, empatia nepresupunând identificare. Nivelul empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze lumea interioară.