Diviziunea Muncii - Durkheim

Explicaţiile clasice de natură economică asupra conceptului de „diviziune a muncii” au fost completate de Emile Durkheim în opera sa „Diviziunea muncii sociale”. Cristinel Pantelimon rezumă în cuvântul introductiv la cartea mai sus amintită aportul lui Durkheim la studiul asupra diviziunii muncii. El susţine că „sociologul francez a făcut din diviziunea muncii sociale elementul central, procesul major care însoţeşte progresul istoric al lumii[…], care marchează decisiv dezvoltarea societăţilor din stadiile primitive spre cele moderne” . Durkheim începe prin a căuta funcţiile diviziunii muncii. Discuţia are două puncte de pornire. Primul se referă la faptul că sociologia lui Durkheim are ca element central conceptul de morală, iar cel de-al doilea este legat de continuarea teoriei lui A. Compte.

„Societăţile devin esenţial industriale observă Durkheim în cea mai bună continuitate a teoriei lui A Comte. Separarea de Comte se produce îndată ce Durkheim face constatarea că această mutaţie, afirmarea funcţiilor economice(industriale), reprezintă o sursă de demoralizare generală” . Durkheim analizează, în cartea sa, ce anume înseamnă morala-„morala este minimum necesar, indispensabil, pâinea de zi cu zi fără de care societăţile nu pot trăi” . Pe deasupra, el adaugă faptul că morala joacă un rol constrângător, în sensul în care ea ne obligă să urmăm un drum stabilit către un ţel, un scop. Astfel, se explică raţionamentul conform căreia, deşi activitatea industrială răspunde unor nevoi, acele nevoi nu sunt morale. Datorită faptului că această formă de activitate(adică industrială, economică) antrenează un număr mare de indivizi, ea ocupă un loc important în viaţa socială, poziţie care necesită un anumit tip de reglementare, reguli care nu sunt generate. În acest fel, observă Ilie Bădescu, indivizii îşi petrec din ce în ce mai mult timp în mediul industrial şi comercial, fiind îndepărtaţi de medii cu un cod stabilit de comportament-familia, religia etc., viaţa lor „se scurge în afara oricărei acţiuni morale” .

Ilie Bădescu explică cum toate teoriile diviziunii muncii susţin că fiecare societate ajunge la un moment dat la echilibru printr-un mod de adaptare funcţională. Problema este că acest mod de adaptare trebuie să devină regulă de conduită, în sensul că un grup trebuie să schimbe, prin autoritatea sa, modul obişnuit de acţiona într-un mod obligatoriu de a acţiona. Frecvenţa contactelor sociale dintre indivizi nu este de ajuns pentru a forma o regulă socială. „Formele tradiţionale de grupare umană, de la familie la grupul religios[…] nu pot garanta ordinea socială în raport cu specializarea zilnică progresivă a vieţii economice.[…] În aceste condiţii, pentru a depăşi dezordinile, anarhia, stările de anomie etc., este necesară dezvoltarea unei forme de grupare umană şi de organizare socială” . Anomia este un concept introduc tot de Durkheim pentru a desemna pierderea controlului social asupra acţiunilor individuale. Radu Baltasiu sistematizează relaţia morală-anomie. Cu cât creşte nivelul de coeziune şi de dinamică socială dintr-o societate, cu atât creşte nivelul de integrare a individului în funcţie de nivelul moralităţii din societate. Un alt concept introdus de Durkheim este cel de densitate dinamică, care reprezintă expresia intensităţii contactelor sociale în conformitate cu norma socială, care normă socială este înscrisă în conştiinţa colectivă(ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune aflate în media unei societăţi ). Scăderea densităţii dinamice scade duce, după un anumit punct, la anomie.

Durkheim propune un nou mod de organizare, acela de tip corporatist. Grupul profesional sau corporaţia, este cel care poate asigura autoritatea regulii sociale şi ar fi sursă de solidaritate. Corporaţia reprezintă, în fapt, aşa cum explică Bădescu, expresia profesiunii organizate, acesta din urmă având autoritate morală, spre deosebire de profesionalitate, luată doar ca energie economică. Corporaţiile sunt de fapt grupuri profesionale care funcţionează după principiul diviziunii muncii, sau distribuirea indivizilor în funcţie de competenţe. Profesia este expresia competenţelor individuale, în funcţie de care indivizii sunt apreciaţi. Diviziunea muncii, pe lângă rolul său funcţional, acela de a asigura buna desfăşurare a activităţilor economice prin organizarea persoanelor în funcţie de profesie(fiecare persoană are un rol în mecanismul de funcţionare a unei instituţii care este în acord cu competenţele sale), mai joacă şi rolul elementului care aduce oameni diferiţi, cu aptitudini, competenţe şi profesii diferite, împreună, deschizând canale de comunicare. Referindu-se la importanţa diviziunii muncii, Durkheim spune: „serviciile economice pe care le poate aduce sunt puţin lucru pe lângă efectul moral pe care îl produce, iar adevărata sa funcţie este de a crea între două sau mai multe persoane un sentiment de solidaritate. Oricum ar fi obţinut acest rezultat, diviziunea muncii suscită acele societăţi de prieteni, marcându-le cu amprenta sa” .Tipul de solidaritate la care face referire Durkheim este de tip organic. Sociologul francez aduce în discuţie două tipuri de solidarităţi, fiecare specifică unui tip de societate. O societate, pe parcursul dezvoltării lor trec prin două etape definitorii. Prima este influenţată masiv de ceea ce Durkheim denumeşte „conştiinţă comună”, care reprezintă „suma sentimentelor asemănătoare care se manifestă în conştiinţele individuale” . Conştiinţa comună determină, în cadrul societăţilor tradiţionale, simple, arhaice, o solidaritate mecanică care are la bază asemănările dintre indivizi. Personalitatea individului este dominată de identitatea grupului. Însă, pe măsură ce societatea se dezvoltă, apare fenomenul de individualizare, iar nevoia de diferenţiere este asigurată de diviziunea muncii, care este în acelaşi timp responsabilă pentru noua specie de solidaritate impusă de societatea care acum s-a modernizat, şi anume solidaritatea organică.