Efectele postmodernității asupra identității culturale

Postmodernismul – repere

Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiții ale curentului câți teoreticieni există. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiție, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască și pe aceea.

Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii.

O abordare onestă a ideii de postmodernism trebuie să înceapă printr-un transfer, o mişcare a culturalului spre estetic. Post-modernismul a fost mai întâi o reacţie faţă de arhitectura de tip funcţionalist, care a dominat până în anii ’70 ai secolului XX. De la o tendinţă identificabilă în perimetrul unor arte (arhitectură, muzică, literatură) s-a trecut la amplificarea termenului, vorbindu-se iniţial de un nou “stil”, apoi de o nouă “mişcare artistică”, pentru ca astăzi expresia “postmodernism” să ajungă în condiţia de concept cu vocaţie generalizatore, fiind aplicat întregului câmp cultural.

În anii ’80, termenul trece din plan estetic în cel teoretic amplu, devenind un concept al filosofiei culturii şi al sociologiei istorice. Din aproape în aproape, termenul glisează dinspre artă spre filosofie, de la sensul focalizat ce privea un nou stil artistic, cu anumite procedee expresive, la sensul larg, ce angajează o nouă viziune asupra lumii. Este momentul în care s-a încetăţenit şi conceptul de “cultură postmodernă”.

Cultura postmodernă este un concept impus de teoreticieni pentru a exprima şi delimita universul cultural contemporan faţă de cel din perioada modernă. Cultura postmodernă ar fi echivalentul cultural al societăţiilor postindustriale, al societăţilor informaţionale, cu o economie bazată pe cunoaştere, societăţi dominate de noile mijloace electronice de informare şi comunicare. Este, insă, o realitate empiric observabilă că postmodernismul cultural este corelat celui postindustrial si că amplificarea sa are suportul multiplelor consecinţe economico-sociale ale postindustrialismului.

Epoca post-modernă este asociată cu o nouă formă de civilizaţie, post-industrială, cu o nouă paradigmă ştiinţifică, diferită radical de cea clasică. Schimbările peisajului social şi cultural vin în avalanşă, dar sunt haotice, fără a impune o direcţie clară de sens şi program. Toffler le-a grupat în ceea ce el numeşte „al treilea val al civilizaţiei”, valul postindustrial, după cel al civilizaţiei agricole (care a dominat mii de ani, de la revoluţia neolitică) şi cel al civilizaţiei industriale moderne.

S. Huntington identifică elementul caracteristic al epocii actuale în sfârşitul dominaţiei culturale a Occidentului; am asista la trecerea de la conflictele ideologice la cele civilizaţionale, de la modernizarea prin “occidentalizare” la modernizarea prin “indigenizare”, de la civilizaţia universală la structuri diferenţiate după criterii culturale locale, de la bipolarism la o lume multipolară în interiorul globalizării, caracterizată prin refuzul uniformizării, creşterea importanţei forţelor culturale, noneconomice.

Jurgen Habermans, care, datorită implicaţiilor discursului său, poate fi încadrat în rândul postmodernilor, vorbeşte tocmai despre caracteristicile societăţii capitalismului târziu, un sistem social contradictoriu, cu tendinţe entropice, autodistructive. Sistemul este compus din patru sectoare sau susbsisteme: economic, politic/administrativ, sociocultural şi de legitimare.

Habermas afirmă că modul de producţie capitalist tinde să distrugă propriile precondiţii pe care se bazează sistemul. Astfel, au loc următoarele fenomene:

- exploatarea naturii se adânceşte dincolo de graniţele ecosistemelor.

- apare criza de legitimitate, prin prăbuşirea valorilor sociale şi criza de motivare a individului.

- continua expansiune a capitalismului atrage după sine comodificarea unor resurse şi servicii, erodând statul bunăstării sociale.

Crizele culturale apar datorită faptului că noile mişcări culturale ivite în perioada de sfârşit a modernităţii atacă statu-quo-ul procesului cultural şi formele instituţionale, căutând schimbări radicale.

Una din cele mai mai influente descrieri a culturii postmodene a relizat-o Fredric Jameson, în cartea sa Postmodernism, or the Cultural Logic of Late Capitalism, 1984.

Pentru Jameson, totalitatea proiecţiilor din ştiinţele sociale asupra culturii contemporane tind să-i atribuie câteva caracteristici fundamentale:

- dispariţia autonomiei culturale faţă de domeniul economic, dar şi a conceptualizării culturii în termeni de cultură dominantă/cultură opoziţională

- dispariţia reperelor (inexistenţa unui centru) şi de aici preocuparea explicită pentru suprafeţe, etalarea unei anumite „lipse de profunzime"

- aviditatea pentru decor şi înclinaţia spre pastişă

- indiferenţa faţă de timpul istoric

- conştiinţa lipsei de profunzime şi de aici înclinaţia către ironie

- o „slăbire a afectului" sau în orice caz în exprimarea cu precauţie a emoţiilor puternice

- înclinaţia către stările psihologice schizofrenice

Din punct de vedere al esteticului, postmodernismul se caracterizează prin: relativismul cultural şi axiologic (anularea criteriilor unice, monolineare), interesul pentru diferenţe în interiorul globalizării, sinteze global/local, multiculturalismul ca formă de păstrare a diferenţelor; o revalorizare a tradiţiilor culturale, moderne sau premoderne, reînnodarea legăturii cu trecutul; amestecul stilurilor (toate sunt considerate valide), varietatea stilurilor şi a direcţiilor de gândire, fără ierarhie valorică, hibridarea lor fără o direcţie clară; autoreferenţialitatea discursului literar, romanul despre roman, complexul identităţii; autoexegeza (literatura postmodernistă este reflecţia culturii postmoderniste, scriitorul devine propriul său critic şi teoretician); intetextualitatea - originea ei este angoasa pierderii identităţii, memoria culturală este folosită ca element de creaţie; refuzul elitismului literar şi artistic, moartea avangardei, coborârea artei în social şi în cotidian, anularea distanţei dintre artă şi viaţă, o viziune pluralistă şi demasificată, apariţia unui soi de nouă cultură populară; după deconstructivismul avangardist urmează reconfigurarea postmodernă a subiectivităţii.