Evoluția gândirii științifice. Abordare retrospectivă și de perspectivă

1. Cunoașterea științifică - delimitări conceptuale.

«Cunoaşterea este o noţiune imprecisă. Semnificaţia

cuvântului e clară doar în domeniul logicii şi matematicii.

Ceea ce numim cunoaştere e nesigur în restul domeniilor

şi nu există un criteriu pentru a o determina.»

Bertrand Russell

1.1. Analiza conceptului de cunoaștere științifică.

Cunoașterea este unul din procesele definitorii, fundamentale, ale spiritului uman. La o primă încercare de dezghiocare a esenței termenului, îți apare în minte sintagma «reproducere, descriere a realității». Dicționarul explicativ al limbii române ,însă, dezvăluie în detalii profunzimea semantică a termenului: CUNOÁȘTERE, s. f. 1. Reflectare în conștiință a realității existente independent de subiectul cunoscător. ◊ Teoria cunoașterii = ramură a filosofiei care studiază posibilitatea, izvoarele, formele și legitățile cunoașterii; gnoseologie. 2. Faptul de a poseda cunoștințe, informații, date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință (1).

La o privire generală actul de cunoaştere apare drept o relaţie ce uneşte două entităţi, un raport între cineva care întreprinde cunoaşterea şi ceva asupra se concentrează efortul cognitiv. Analizand structura cunoasterii, aproape toți filozofii au admis ca ea se prezintă ca o relație între două componente ireductibile una la alta, anume subiectul si obiectul cunoasterii. Natura și conținutul celor două componente ale relației cognitive, precum și natura însași a acesteia, au fost definite însă în mod diferit din diverse perspective filozofice.

Astfel, pentru idealismul obiectiv, obiectul cunoașterii nu este lumea accesibilă simțurilor noastre. Platon, de exemplu, considera ca veritabila cunoaștere se realizează numai prin contemplarea lumii ideilor ; contactul cu obiectele sensibile are numai rolul de a deștepta reamintirea cunostintelor astfel dobîndite. Pentru gnoseologiile de inspiratie idealist-subiectiva (Berkeley , Hume) , obiectul cunoașterii se poate constitui numai in limitele experientei noastre subiective. Obiectul cunoasterii il constituie astfel experienta noastra subiectiva, întrucît noi nu am avea acces dincolo de datele noastre senzoriale.

A doua componentă a relației cognitive este subiectul. Gnoseologiile premarxiste identificau subiectul cunoașterii cu omul individual. Ele considerau ca subiectul poate cunoaște numai în virtutea faptului că este înzestrat în mod natural cu anumite facultați cognitive. Subiectul cunoașterii era caracterizat prin proprietati eterne, anistorice, derivate dintr-o natura umana abstracta si universală.

În concluzie, cunoașterea vizează identificarea, descrierea și controlul formei, proprietatii sau evenimentului prin separarea si ințelegerea conceptual-operanta a cauzalității, a criteriilor care permit aparitia si desfasurarea diferitelor obiecte, proprietăți, actiuni și condiționări configurante in realitate, realitate care are la bază 2 forme distincte de cunoaștere: cunoașterea comună și cunoașterea științifică.

Prin cunoaștere comună înțelegem acea cunoaștere în care se îmbină elemente de natură cognitivă cu cele afective, ceea ce conduce uneori la un grad scăzut de rigoare si sistematizare.

Cunoașterea comunã este cunoașterea pe care oamenii o realizeazã prin intermediul mijloacelor naturale (simțurile, gândirea necriticã, limbajul natural), în cadrul experienței cotidiene, pe baza activitãților practic-nemijlocite (activitãți în care valoarea supremã este “utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevãrul”, fiind valori subordonate sau derivate). Mijloacele naturale sunt reprezentate de simțuri, de gândirea obișnuitã (nespecializatã) și limbajul natural (un limbaj însușit spontan, nu unul construit pe baza unor convenții explicite, cum este limbajul de specialitate al oricãrei discipline - de pildã, cel simbolic, de tip logic sau matematic).

Cunoașterea știintifică s-a constituit pe temeiul celei comune, ca urmare a unei specializari crescînde a cercetării, a utilizarii unor metode și mijloace de cercetare eficace, avand un pronunțat caracter abstract, sistematic, metodic.

Cunoașterea știintifică se exprima în concepte, legi, ipoteze și teorii știintifice, formulate în limbaje proprii diferitelor discipline. Prin urmare, cunoașterea științifică porneşte de la fapte științifice , care odată identificate servesc drept pretexte pentru o cunoaştere explicativă.

Dar ce reprezintă oare un “fapt ştiinţific”? Cl. Bernard sublinia: „un fapt nu este nimic în el însuşi, el nu valorează decât prin ideea care i se ataşează sau prin proba pe care o furnizează”.