Evoluția Științei ca Paradigmă

1. INTRODUCERE ÎN NOŢIUNEA DE PARADIGMĂ

Preocupat să explice cum evoluează cunoaşterea ştiinţifica, Thomas Kuhn observa în prima instanţa ca nu se poate vorbi în mod strict de caracterul cumulativ al procesului de dezvoltare în ştiinţa. Cunoaşterea pare să se bazeze pe modalităţi de a vedea lumea foarte diferite şi care se afla în competiţie. Deşi observaţia şi experienţa restrâng punct cu punct diferenţele dintre aceste crezuri ştiinţifice, cate un element arbitrar, ceva ca un fel de accident istoric pare să se impună ca ingredient în toate modurile de gândire ştiinţifica.

În accepţiunea lui Kuhn, ştiinţa normala este cercetarea bazata ferm pe unele realizări ale ştiinţei pe care o comunitate ştiinţifica le considera fundamentale pentru practica în continuare. Acest lucru se realizează în condiţiile în care aceste realizări sunt suficient de importante ca să atragă destui aderenţi de la interese de studiu care ar fi competitive. Pe de alta parte, aceste rezultate lasă destul loc cercetării în continuare în aceeaşi direcţie. Aşa apar paradigmele care sunt realizări ştiinţifice care pentru o perioada de timp se constituie în modele de soluţii pentru o comunitate ştiinţifica. Ele conferă posibilitatea desfăşurării activităţilor ştiinţifice intr-un cadru de reguli şi standarde bine stabilite. Existenţa paradigmelor intr-o sfera a cercetării este un semn de maturitate pentru dezvoltarea ştiinţei în acel domeniu. Modelul de evoluţie al ştiinţelor este trecerea de al o paradigma la alta prin procesul revoluţiilor. În lipsa unei paradigme, toate faptele de observaţie care pot contribui la dezvoltarea unei ştiinţe par să fie la fel de relevante. Aceasta culegere de date a fost o caracteristica pentru începutul activităţilor ştiinţifice în orice domeniu. Ceea ce era dificil în continuare, ţinea de interpretare lor. Paradigma oferă tocmai aceste condiţii de selecţie a faptelor, evaluare şi judecare a lor. Pentru a putea fi acceptata ca paradigma o teorie, trebuie să se dovedească mai buna decât celelalte posibilităţi de interpretare, chiar daca niciodată ea singura nu va putea explica sau interpreta toate faptele dintr-un anumit domeniu de studiu. Orice noua paradigma aduce cu sine insa, o mai buna definire a domeniului de studiu. Toţi cercetătorii care lucrează intr-un domeniu în care exista deja o paradigma, pot sa-şi desfăşoare munca având avantajul unor concepte deja definite.

În cadrul ştiinţei normale, toate noile descoperiri înseamnă articularea fenomenelor observate în cadrele deja trasate prin paradigma. Paradigma forţează aprofundarea unui domeniu pana la detalii altfel inimaginabile. Investigarea ştiinţifica a faptelor în cadrul ştiinţei normale se concentrează în trei direcţii: În primul rând este cercetata clasa faptelor pe care paradigma le-a ales ca fiind relevante în mod deosebit pentru natura lucrurilor. Mijloace din ce în ce mai complicate sunt puse la lucru pentru a aprofunda realitatea acestor fapte. În al doilea rând se caută legi cantitative care articulează faptele intre ele. În al treilea rând se caută regularităţi calitative în natura lucrurilor. Paradigma se va extinde la interpretare altor realităţi şi va genera noi arii de interes. Procedând astfel, o mare parte din activitatea teoretica consta în folosirea teoriei existente pentru prezicerea informaţiilor factuale de valoare reala, acest fapt fiind în realitate o mare dificultate.

Rezolvarea de probleme necesita ingeniozitate. Pentru ca aceasta ingeniozitate să se manifeste este necesar ca problema să aibă soluţii. Soluţia sta tocmai în aplicarea paradigmei. Iar comunităţile ştiinţifice care deţin o paradigma au de fapt un criteriu de alegere a problemelor. Toţi cei care ar încerca să rezolve alte tipuri de probleme care nu au deci soluţii în paradigma aleasa, vor fi descurajaţi, iar problemele lor respinse.

T. Kuhn menţionează câteva raţiuni pentru care oamenii se lansează cu pasiune în cercetarea ştiinţifica: dorinţa de a fi util, pasiunea de a explora zone ale cunoaşterii, speranţa de a găsi o ordine în lucruri, tendinţa de a testa cunoaşterea de-a gata sau preexistenta. De îndată insa ce intra în cercetare, nimic nu-l mai tentează pe om decât să demonstreze ca are talentul de a rezolva problemele, cum nimeni altul n-a mai făcut-o pana atunci. O alta condiţie ca problema să fie considerata ştiinţifica este ca ea nu doar să aibă soluţie dar şi ca soluţia să fie una acceptabila în termeni conceptuali şi teoretici. în principiu, cercetătorul trebuie să fie capabil să satisfacă cerinţele conceptuale, teoretice, instrumentale şi metodologice ale ştiinţei pe care o slujeşte.

Paradigmele împărtăşite de o comunitate ştiinţifica sunt cadre care ghidează cercetarea fără ca ele să conţină reguli stricte pentru cercetare. Toata lumea învaţă teoria ca atare dar nu toţi o aplica în acelaşi fel. Ceea ce-i deosebeşte pe specialişti în practica lor este tipul de experienţa pe care li-l conferă modul în care utilizează paradigma.

Apariţia unor probleme insolubile generează conştiinţa unei anomalii; este ca şi cum natura ar fi „violat" aşteptările paradigmei care guvernează ştiinţa normala. Faţa cu aceasta realitate, cercetătorii aduna date noi, încercând să înveţe, să vadă natura intr-o alta perspectiva. Faptul anormal nu este considerat ca ceva cu statut ştiinţific. Descoperirile necesita un proces de conceptualizare care să permită asimilarea lor teoretica. Pentru aceasta insa, trebuie luptat împotriva rezistenţei pe care o manifesta paradigma care urmează să fie schimbata sau extinsa, pentru ca orice noutate în cunoaştere întrece sau contrazice aşteptările presupuse de practica paradigmei.

Apariţia noilor teorii presupune distrugerea unor paradigme preexistente şi schimbări majore în tipul de probleme şi tehnicile ştiinţei normale. De aceea ele sunt precedate de o pronunţata insecuritate legata de cunoaştere, de un sentiment al eşecului în activitatea de rezolvare a problemelor în ştiinţa normala. Noua teorie apare ca o rezolvare a crizei. Astfel, o paradigma existenta va fi declarata depăşita doar în condiţiile în care o alta este pregătita sa-i ia locul. A respinge o teorie în lipsa alteia este a respinge ştiinţa însăşi. Pentru ca o anomalie să inducă criza, trebuie îndeplinita şi alta condiţie. Ea priveşte numărul mare de soluţii parţiale şi divergente care apar în legătură cu o problema. Trecerea de la o paradigma la una noua presupune construirea teoriei pe fundamente noi care să integreze aceste soluţii.

Inaugurarea revoluţiilor ştiinţifice se face prin divizarea comunităţii ştiinţifice cu privire la validitatea paradigmei. Alegerea paradigmelor în competiţie conduce la o separare a membrilor comunităţii ştiinţifice asemănătoare cu separarea intre cei care au noduri diferite de a înţelege viaţa. Ceea ce aduce noua paradigma este un nou tip de predicţie asupra faptelor care nu putea fi realizat de vechea paradigma. Impactul revoluţionar priveşte schimbarea semnificaţiilor conceptelor centrale ale unei paradigme. Tot acum se schimba şi problemele care pot fi acceptate de noua paradigma. Preluând direcţia unei noi paradigme, cercetătorul îşi însuşeşte teoria, metodele şi standardele cercetării intr-o mixtura inextricabila.

La momentul schimbării paradigmelor şi a revoluţiilor ştiinţifice, percepţia despre lume a oamenilor de ştiinţa se schimba radical. Paradigmele determina în mare măsură şi experienţele prioritare ale specialiştilor, de aceea schimbarea paradigmelor trebuie să ducă şi la schimbări în practica vieţii. Se poate aprecia ca în urma revoluţiilor ştiinţifice oamenii de ştiinţa trăiesc intr-o noua realitate.