Familia tradițională japoneză - Modele tradiționale și actuale de familie

I. Scurt istoric al familiei japoneze.

În perioada yayoi (circa 300îHr. - 300d.Hr.), odată cu dezvoltarea agriculturii s-au închegat acele elemente definitorii demne de reținut în înțelegerea particularităților familiei japoneze. Din nevoia de cooperare și conjugare a eforturilor oamenilor acelei perioade, în vederea cultivării cât mai eficiente a pământului și pentru o împărțire echitabilă a recoltelor obținute, a luat naștere o nouă formă de organizare a familiei. Aceasta a devenit o unitate compactă din punct de vedere economic și social. În societatea japoneză veche, organizarea socială se sprijinea pe unitățile patriarhale numite uji, pe acele comunități alcătuite din mai multe familii, provenind dintr-o aceeași sursă, cu ascendenți și strămoși comuni. Conducătorul grupării sociale era un uji no kami. Problema spiritualității, a tutelei sacre a clanului, era soluționată prin alegerea unui zeu al clanului, ujigami. În afară de comunitatea prin descendență, clanurile cuprindeau niște grupări subordonate numite be sau tomo, grupări de familii, nu prin origine comună, ci prin ocupație similară.

În vechime familia purta numele de ie . Sensul cuvântului este acela de casă-matcă (sușă). Astăzi se folosește cuvântul kazoku, al cărui sens este cu mult mai restrâns. În alcătuirea unei familii, cu înțelesul cel mai larg al noțiunii, contribuiau trei grupe de rudenie, având prerogative juridice și sociale diferite unele de celelalte:

i. O primă grupare, și cea mai importantă, numită shinrui, aduna persoane legate prin comunitate de sânge până la primele trei grade de rudenie pe linie paternă. Aceasta era adevărata familie în accepțiunea cea mai deplină a termenului. În cazul unui deces din rândul grupării menționate, toți membrii erau obligați să poarte doliu. Mai mult, la ivirea unei probleme juridice privind familia sau a nevoii de a se lua o hotarâre importantă, nu se decidea nimic fără consultarea tuturor membrilor ei.

ii. O a doua constituentă din marele ansamblu al familiei, cu înrudire de sânge dar de un grad mai depărtat, era gruparea enrui. De cele mai multe ori, membrii ei purtau același nume ca cei din shinrui, însă nu aveau obligația ca în caz de deces să poarte doliu. În privința problemelor juridice, participarea membrilor grupării enrui era superficială

iii. O a treia grupare, enja aduna sub titulatura sa rubedeniile prin alianță care nu aveau niciun rol juridic.

O trăsătură caracteristică tuturor membrilor unei familii era aceea a discreției deosebite ce se păstra cu privire la problemele ivite în casă. Subiectul familie - casă era tabu prin tradiție. Se poate afirma că între familialul sacru și socialul profan există o ruptură ce se dorește a fi completă. Această graniță îi face pe japonezi să interzică discuțiile despre familie cu alte persoane. Familia tradițională japoneză era alcătuită pe sistemul „trunchiului”, al arborelui genealogic, spre deosebire de familia de astăzi care a spart carapacea rigidă a tradiției și s-a constituit treptat după alte canoane. Schimbarea în modul de viață, industrializarea, urbanizarea marilor așezări omenești, au obligat Japonia să adopte sistemul de familie de tip nucleu, conjugal, sistem în care familia se restrânge la cuplul marital și la descendenții lor din prima generație.

În trecut, familia însemna acea alcătuire de oameni care aduna membri ce aveau în comun în primul rând adorarea acelorași zeități protectoare. Toți membrii unei familii deveneau enoriași ai aceluiași templu sau sanctuar. Religia imprima în viața de familie și o periodicitate a sărbatorilor, legate în special de riturile agricole. Familia tradițională nu se rezuma la o singură generație, ci se întindea de la părinți spre copii și nepoți, astfel încât, sub același acoperiș se strângeau uneori trei și patru generații succesive purtătoare a numelui de familie.

II. Bărbatul.

Familia japoneză a fost de tip patriarhal. Puterea absolută o deținea tatăl familiei. El, dacă dorea, putea să fie un adevărat tiran fără să tragă cosecințele actelor sale. Avea dreptul să îndepărteze din casă pe ginerele sau pe nora sa, își putea ucide copiii considerați vinovați, îi putea vinde ca pe niște sclavi. Nu de puține ori, în familiile nevoiașe, fetele erau vândute caselor de prostituție pentru că erau socotite pur și simplu ca o „proprietate”.

Bărbatul era singurul care avea privilegiul divorțului, sau mai bine spus, își repudia soția. O cauză frecventă a repudierii soției era sterilitatea ei. Cu toate acestea, pentru un samurai nu era potrivit să se căsătorească înainte de treizeci de ani și nici să aibă mai mult de doi copii. În epoca samurailor, fecunditatea nu era la prea mare cinste, din teama de suprapopulație pe o arie de pamânt insular, limitată ca suprafață și ca resurse. Totuși, în cazul în care o femeie năștea numai fete, samuraiul avea grijă sa fie adoptat în familie un băiat, pentru a se evita astfel dispariția numelui și a moștenirii. Deși bărbații din clasele inferioare trebuiau să fie monogami, cei din clasele superioare își puteau permite să aibă concubine, iar infidelitatea lor pasageră nu avea nicio importanță.

Capul familiei avea numeroase îndatoriri. El administra și supraveghea averea familiei și bunurile sale, lua deciziile finale în aranjarea căsătoriilor. În momentele festive, el oficia omagierea strămoșilor și era reprezentantul familiei în comunitatea locală.