Identitatea culturală

Societatea contemporana este confruntata cu coruptia fenomenului cultural pe terenul confruntărilor sociale. Daca tensiunile interculturale sunt cunoscute de secole, numai în ultimul timp conceptul de cultura a dobandit o semnificatie politica, prin integrarea explicita a problematicii interculturale in limbajul politic. Identitatea culturala este esenta perenitatii popoarelor; ce confera omului specificitate si grupurilor unitate, caracter irepetabil si ireductibil; ea constituie legatura intre trecutul, prezenlul si viitorul lor, cultura conditioneaza intreaga experienta a omului, de la nastere pana la moarte. A priva persoanele sau grupurile de identitatea lor culturala inseamna a le priva de istoria lor, a nega in ultima instanta dreptul lor la existenta. Nimeni nu poate nega importanta primordiala a culturii, ca parte a demnitatii umane.Omul datoreaza demnitatea sa culturii sale si vocatiei sale de a fi civilizat; de aceea, in filozofia drepturilor omului, un loc central il ocupa, dupa viata si integritatea fizica, modurile de exprimare culturala: libertatea de expresie, de constiinta, de gandire, de reuniune si de asociere, dreptul la educatie etc. Acestea sunt si ratiunile pentru care in preocuparile legate de problematica minoritatilor.De altfel, dreptul la identitate culturala este o expresie a diversitatii culturale a lumii, a dreptului la diferenta. Dupa cum este cunoscut, Declaratia asupra rasei şi prejudecatilor rasiale, adoptată de Conferinta generala a UNESCO la 27 noiembrie 1978, afirma, în art. 2,ca "Toate persoanele şi toate grupurile au dreptul sa se considere si sa fie percepute ca atare". Dreptul la respectarea identitatii culturale nu trebuie si nu poate sa invite la o perceptie a diferentelor ca o stigmatizare a grupurilor diferite, si in consecinta la tendinta de a le crea o pozitie dezavantajoasa, si nici la negarea asemanarilor persoanelor sau grupurilor respective cu altele, a apartenentei lor la valorile comune culturii si universale.

Cultura, a carei etimologie latina – colere,a „cultiva” – se refera la activitatea umana in ansamblul ei. Definitia UNESCO a culturii este aceea de creatie materiala, spitiruala,intelectuala si emotionala a unei societati sau grup distinct din punct de vedere social. Cultura reprezinta o mostenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicatie specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul si artele, mass-media (presa, radioul, televiziunea), mediainteractiva (telefonul). In acelasi fel se transmit gesturile, ritualurile, cunostintele teoretice, normele abstracte, religia. Cultura poate fi insusita prin diverse forme ale memoriei subiective(reflexe, cuvinte, imagini) dar si prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje,carti,numere, reguli). Cultura este un fenomen social si istoric si nu un dat natural. Ea nu se transmite pe cale ereditara, ci prin invatare. Cultura este asadar creatia unui anumit grup sau al unei societati. Un grup etnic este ocategorie de indivizi care impartasesc o cultura comuna, au radacini comune de ordin lingvistic, istoric, al traditiilor si al modului de viata. Grupurile etnice sunt minoritati cuprinse in cadrul unei societati dominante. Ele au dezvoltat sentimentul identitatii de grup, o constiinta de sine, in raport cu grupul majoritar in care se incadreaza si cu care interactioneaza mai mult sau mai putin frecvent. Interactiunile dintre diferitele grupuri etnice, respectiv dintre acestea si cultura majoritara, se poate face in două contexte diferite: multiculturalism si interculturalism. Important pentru demersul nostru este intelegerea faptului ca diversitatea culturală indică un proces inchis, deoarece multiculturalismul se focalizeaza pe conservarea identitara a diferentelor.

Asumarea identitatii culturale in context european a Romaniei incepe in secolul al XlX-lea, cand se contureaza clar orientarea spre valorile occidentale, si se continua in secolul al XX-lea, prin asumarea neconditionata sau prin negarea acestei identitati.

Problema identitatii culturale este pusa in discutie incepand cu secolul al XVII-lea. Cronicarii, carturari umanisti, care fac parte din elita culturala a epocii si care vin in contact cu Occidentul, aduc in prim-plan ideea apartenentei la romanitate. Argumentele lingvistice, arheologice, etnologice, aduse pe rand de reprezentantii umanismului romanesc (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu s.a.) sunt menite sa afirme orgoliul apartenentei la centrul cultural si spiritual al epocii. Identitatea culturala cu Europa occidentala nu antreneaza dupa sine alterarea specificului national. Secolul al XVIl-lea romanesc nu-si pune inca problema specificului national. In epoca, factorul definitoriu al unei natii este cel religios (crestin). Limba romana mai pastreaza si astazi termenul pagan, care desemna adversarul, adica pe cel care nu era crestin.