Instituțiile totale în concepția lui Erving Goffman

Erving Goffman s-a nascut in anul 1922, in Canada si a murit in 1982. In 1945 a obtinut licenta in discipline umaniste la Universitatea din Toronto, iar apoi si-a continuat studiile la Universitatea din Chicago, obtinand masteratul in discipline umaniste in anul 1949, iar doctoratul, in 1953. A petrecut un an pe una dintre insulele mai mici din arhipelagul Insulelor Shetland, timp in care a adunat materiale pentru o disertatie despre comunitatea locala ; ulterior a lucrat, in calitate de consultant, la Institutul National pentru Sanatate Mintala din Washington, apoi la University of California, Berkeley (1958-1968), unde a predat sociologia, si la University of Pennsylvania, Philadelphia (1968-1982), ca profesor de antropologie si sociologie.

Este autorul mai multor articole si recenzii de carte, aparute in publicatii periodice cum ar fi „Psychiatry” si „American Journal of Sociology”. A publicat numeroase volume, printre care si: „The Presentation of Self in Everyday Life” (1956, 1959), „Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity” (1963), „Strategic Interaction” (1969), „Relations in Public: Micro Studies of the Public Order” (1971), „Gender Advertisements” (1979), „Forms of Talk” (1981).

Goffman, cel mai influent microsociolog al anilor ’60-’70, a fost pionierul perspectivei dramaturgice asupra sociologiei. Opera sa a suferit numeroase influente, fiind sub inraurirea interactionistilor simbolici, in special a lui Everett Hughes si Herbert Blumer, a neodurkheimienilor, mai ales a lui Lloyd Warner, Edward Shils si Edward Banfield, precum si a antropologiei sociale. In acest mod, atentia i-a fost atrasa de importanta simbolurilor in viata cotidiana si de tehnicile de cercetare ale observatiei participative.

Erving Goffman a efectuat unele studii asupra persoanelor internate in spitale de psihiatrie, studii expuse mai tarziu in lucrearea “Aziluri”.

Aziluri cuprinde patru texte gindite ca studii de sine statatoare (“Despre caracteristicile institutiilor totale”, “Cariera morala a pacientului psihiatric”, “Viata clandestine a unei institutii publice”, “Modelul medical si spitalizarea psihiatrica”), care au rezultat dintr-o ancheta incognito" intre anii 1954 si 1957, desfasurata in spitale, inchisori si aziluri americane, si mai ales intr-un spital din Washington, in care autorul marturiseste ca a ajuns fara a avea un mare respect pentru psihiatrie. Cele patru eseuri vizeaza aceeasi problema: trateaza viata sociala a celor inchisi in aceste institutii din perspectiva relatiilor inainte/dupa cu lumea "de dincolo" si a presupusului atasament fata de locuinta lor fortata. Intr-o larga masura, observatiile lui Goffman se sprijina si pe surse scrise, provenind din studii de psihiatrie, memorii din lagare de concentrare, cazarmi si inchisori.

Termenul de “institutie totala” a fost introdus de Goffman in “Asylum” (1961) pentru a analiza o categorie de institutii care controleaza in mod birocratic mari grupuri de oameni. Acestea sunt isolate fizic de ciclul normalde activitate, prin obligatia de a dormi, a munci si a se distra intre zidurile aceleiasi institutii.

Erving Goffman considera inchisorile ca fiind “institutii totale” care isi asuma responsabilitatea deplina pentru toate aspectele de viata ale indivizilor privati de libertate.

“O institutie totala, sublinia Goffman, poate fi definita ca un loc de rezidenta si de munca in care un mare numar de indivizi, care au o situatie identica, fiind despartiti de societatea exterioara pentru o perioada de timp apreciabila, duc impreuna un ciclu de viata ingradita si administrata in mod formal. Inchisorile servesc ca un exemplu clar in aceasta privinta, permitandu- ne sa apreciem ca ceea ce se intampla intr-o inchisoare poate fi gasit si in institutiile ale caror membri nu au incalcat nici o lege”, adica in aziluri pentru batrani, orfelinate, spitale psihiatrice, scoli militare, lagare de concentrare etc.

Erving Goffman a aratat ca resocializarea membrilor institutiilor totale presupune privarea de fostele lor statusuri si supunerea la un tratament restrictiv, vizibil in programul disciplinar, taierea parului, portul aceleiasi uniforme s.a., in raport cu normele, valorile si stilul de viata al institutiei respective.

Exilati de lume, prizonierii, bolnavii psihic sau batranii din aziluri isi organizeaza o viata sociala a lor. O viata pe care autorul incearca sa ne-o descrie nu de la inaltimea sententioasa a unui specialist in psihologie, ci ca un martor direct la problemele si bucuriile lor zilnice. Stilul lor de viata capata, in ochii celui ce traieste in grupul lor social, un inteles si o coerenta proprii.

Cu Aziluri, Goffman isi propune studiul vietii cotidiene a indivizilor in conditii precare de existenta, marginalizati de societate sau care se izoleaza voluntar (este cazul manastirilor). Boala mintala si devianta care intereseaza cu predilectie psihiatria sau criminologia devin obiecte sociologice in masura in care, prin procesul internarii intr-o institutie medicala sau de penitenta, alienarii mentale i se adauga alienarea sociala printr-o serie de dispozitive medicale care nu numai ca ridica in jurul populatiei claustrate ziduri care o separa de restul societatii, dar o si deposedeaza de propria imagine de sine prin tehnici de mortificare care ii impun un rol social specific: acela de bolnav, care sa-i permita ulterior influentarea personalitatii lor.