Înțelepciunea

Încă din antichitate, marii gânditori ai lumii au considerat că înţelepciunea este cea mai aleasă comoară a omului. Ea străluceşte şi nu se stinge niciodată. Îi caută pe cei care sunt demni de ea şi îi călăuzeşte spre bucuria nemuririi.

Orientul Mijlociu şi-a adus o contribuţie de seamă în acest sens prin scrierile unor autori din Egipt, Mesopotamia şi Fenicia care percepeau înţelepciunea ca o capacitate intelectuală superioară de înţelegere şi cunoaştere a realităţii, atât dintr-o instrucţie şi educaţie la cel mai înalt grad, cât şi dintr-o îndelungată experienţă de viaţă.

Înainte de orice, înţelepciunea avea un caracter utilitar, practic, vizând garantarea unor mari şanse de reuşită în viaţă şi ferirea celui ce o dobândea de insuccese, nenorociri, catastrofe. Ca termeni echivalenţi pot fi amintiţi : prudenţa, echilibrul, dreapta cumpănire, chibzuinţa, prevederea.

Beneficiarii înţelepciunii erau socotiţi cei din mediile aristocrate, ale clasei conducătoare, respectiv oamenii de curte, miniştrii, consilierii regali şi nu în ultimul rând moştenitorii sau succesorii la tron. Această mentalitate se păstrează şi în zilele noastre pentru care este valabilă expresia : ,, A ajuns om mare pentru înţelecpciunea sa’’. Se întâmplă însă ca acolo sus (în Parlament de exemplu) , să ajungă oameni care nu fac dovada unei asemenea virtuţi.

Dicţionarul limbii române defineşte înţelepciunea ca o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, implicând o cunoaştere adâncă a realităţii, multă experienţă şi mult echilibru. Ea se referă în mod deosebit la oameni, fiind o virtute sau o calitate complexă a sufletului uman. Un om înţelept este acela care are capacitatea de a pătrunde esenţa legilor fundamentale ale naturii şi ale societăţii, este persoana care judecă drept , este cuminte, deştept , ager la minte, pătrunzător.

Înţelepciunea se deosebeşte de inteligenţă prin aceea că, cea dintâi este o calitate dobândită pe parcursul vieţii, pe când a doua este înnăscută. Inteligenţa poate fi pusă şi în slujba răului, ceea ce nu se întâmplă în cazul înţelepciunii.