Legislația Drogurilor

Dupǎ cum precizeazǎ Alexandru Boroi (2001), plantele conţinând substanţe stupefiante au ajuns sǎ fie cultivate în zilele noastre de cǎtre reţele infracţionale, în vederea producerii şi comercializǎrii produselor de extracţie, devenind o sursǎ importantǎ de beneficii obţinute în urma traficului ilicit. Cele trei elemente incriminate „ producţia de droguri, comercializarea lor ilicitǎ şi consumul abuziv al acestor substanţe", contribuind la creşterea criminalitǎţii în numeroase ţǎri, au determinat apariţia unor norme juridice la nivel naţional şi internaţional, reacţii şi conlucrǎri între diferitele sisteme administrative din întreaga lume, pentru prevenirea toxicomaniei şi reprimarea traficului ilicit.

Abuzul de opium şi al derivaţilor săi, morfina şi heroina, au stat la originea primelor eforturi internaţionale pentru crearea unui control al stupefiantelor. Astfel cǎ, în anul 1909 la Shangai are loc prima conferinţǎ internaţionalǎ privind stupefiantele, din iniţiativa Guvernului Statelor Unite. La aceasta au participat 13 state ( S.U.A, China, Japonia, Marea Britanie, Germania, Franţa, Rusia, Italia, Olanda, Portugalia, Austro-Ungaria, Siam şi Persia) care erau implicate activ în comerţul cu opiul şi a vizat stabilirea unor criterii privind aceastǎ activitate. Ulterior, în 1912 la Haga, este semnatǎ prima Convenţie internaţionalǎ privind stupefiantele, iar prevederile acesteia erau cǎ atât producerea, cât şi distribuirea opiului brut trebuie controlatǎ legal, de asemenea menţiona suprimarea progresivǎ a fumatului opiului şi folosirea stupefiantelor doar în scopuri medicale (ex.: morfina, cocaina, codeina).

În anul 1925 are loc Conferinţa internaţionalǎ de la Geneva, la iniţiativa Societǎţii Naţiunilor, în cadrul cǎreia se stabilesc noi reguli privind comerţul şi utilizarea opiului, fiind incluse pe lista de stupefiante şi cannabisul şi heroina. Guvernele au fost rugate sǎ prezinte statistice anuale pentru producţia de opium şi a frunzelor de coca, asupra importurilor şi exporturilor.

Rezultatele acestor demersuri au constituit baza Convenţiei Unice Asupra Stupefiantelor, adoptatǎ în data de 30 martie 1961 la New York şi modificată prin Protocolul din 1972, care constituie temelia sistemului de control şi prohibiţie a stupefiantelor. În acest context au fost definiţi, pentru prima data, o serie de termeni unanimi acceptaţi referitori la domeniul vizat. Convenţia Naţiunilor Unite Asupra Substanţelor Psihotrope de la Viena din 1971, lǎrgeşte cadrul instituţional privind domeniul şi impune o serie de constrângeri administrative legate de comerţul şi traficul ilicit cu substanţele vizate.

Convenţia Contra Traficului Ilicit de Stupefiante şi Substanţe Psihotrope din 1988, desfǎşuratǎ sub egida Naţiunilor Unite, întǎreşte cadrul instituţional din domeniul. Tot în acest sens, a fost adoptat şi Regulamentul Nr. 3677 al Consiliului Uniunii Europene din 1990, cu privire la mǎsurile ce vor fi luate pentru împiedicarea deturnǎrii anumitor substanţe (precursori chimici), pentru fabricarea ilicitǎ a stupefiantelor şi substanţelor psihotrope.

Începând cu Convenţia şi Protocolul cu privire la Opiu (încheiată la Geneva în Februarie 1925), România a aderat şi a ratificat toate convenţiile internaţionale importante al căror scop este de a controla şi de a limita consumul de droguri ilegale. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Traficului Ilegal de Narcotice şi Substanţe Psihotropice (1988) este ultimul act internaţional semnificativ pe care ţara noastră l-a semnat în acest domeniu.

Legislaţia actualǎ în România

În România, legislaţia privind drogurile se bazează pe Codul Penal, Codul Vamal şi pe Regulamentul Vamal, astfel toate faptele care implicǎ deţinerea sau vânzarea/cumpărarea de droguri (indiferent de scop, cantitate) sunt pedepsite cu închisoare şi, în unele cazuri, şi cu limitarea unor drepturi.

Conform Codului Penal, infracţiunea este „fapta care prezintǎ pericol social, sǎvârşitǎ cu vinovǎţie şi prevǎzutǎ de legea penalǎ. Infracţiunea este singurul temei al rǎspunderii penale.” Articolul 52 precizeazǎ cǎ, „pedeapsa este o masurǎ de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea sǎvârşirii de noi infracţiuni. Prin executarea pedepsei se urmǎreşte formarea unei atitudini corecte faţǎ de muncǎ, faţǎ de ordinea de drept şi faţǎ de regulile de convieţuire socialǎ. Executarea pedepsei nu trebuie sǎ cauzeze suferinţe fizice şi nici sǎ înjoseascǎ persoana condamnatului.”

Mǎsurile de siguranţǎ au ca scop înlǎturarea unei stǎri de pericol şi preîntâmpinarea sǎvârşirii faptelor prevǎzute de legea penalǎ.

Mǎsurile de siguranţǎ sunt:

a) obligarea la tratament medical;

b) internarea medicalǎ;

c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altǎ ocupaţie;

d) interzicerea de a se afla în anumite localitǎţi;

e) expulzarea strǎinilor;

f) confiscarea specialǎ;

g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadǎ determinatǎ.