Locuirea contemporană

Cunoasterea spatiului poate fi privita din doua perspective: experimentarea directa, senzoriala a practicilor obisnuite sau experimentarea initial dorit rationalizanta, cu scopul de control, planificare, care devinde ulterior rationala in mod obligatoriu. Din acest motiv definirea precisa a limitelor unui teritoriu, trasarea de frontiere, desenarea de praguri, sunt gesturi unice, marcand declarativ intalnirea cu ceilalti diferiti de noi cei ai teritoriului. Raportul dintre reperele emice (cotidiene - de interior) si reperele etice (frontiere - limita) ale unui teritoriu este pus in lumina la studiul rapoartelor intre teritoriile traite si cele administrative, capabile de a genera conflict sau macar incongruente de tip desemnare/semnalizare, apropiere/utilizare.

Se poate vorbi asadar de doua tipuri majore de teritorii: ale noastre si ale lor, - fiecare individ se raporteaza la un dublu sistem teritorial. Primul sistem de referinta este administrativ, politico-ideologic. Acesta regleaza sau macar influenteaza functionarea celui de-al doilea sistem, cel al practicilor cotidiene. Relatia de cele mai multe ori conflictuala intre cele doua tipuri provine din chiar modul lor de definire: prin limite - prin continut. Continuturile sunt ceea ce teritoriile incorporeaza in structura lor intima in mod constant, cotidian, fiind in acelasi timp generatorul si rezultatul unor reprezentari socio-spatiale ale grupului. Ele se constituie insesizabil in constiinta grupului formand o structura discreta rezultat al unui proces indelungat. In timp ce sistemul administrativ se constituie din teritorii riguros juxtapuse, cel de-al doilea sistem este caracterizat de o suprapunere de teritorii rezultata din diferita utilizare si reprezentare a unui spatiu fizic de catre mai multe grupuri. Procesul de teritorializare si cel de reprezentare merg intotdeauna in paralel, cel din urma avand ca rezultat producerea spatiului social, reprezentarile asigurand formele elementare ale socializarii (solidaritati si apartenente, stigmatizari si excluziuni). Spatiul ca loc practicat, asa cum il numeste Michel de Certeau, este un spatiu concret al cotidianului, dependent de perceptia directa cat si de sferele imaginarului (vis, memorie). De aici rezulta eterogenitatea si selectivitatea imaginilor ca fenomene cognitive si a reprezentarilor spatiale ca simbolizari ale realului, opusa omogenitatii impuse de sistemul teritorial-administrativ.

Una din caracteristicile pregnante de actualitate ale oraselor, teritoriilor, spatiului in general, este disparitia dimensiunilor geometrice/geografice ale sociabilitatii sub influenta retelelor de comunicare si a mobilitatii. Un efect direct al acestui aspect s-ar putea crede a fi dezradacinarea individului. De fapt individul are acum capacitatea de a isi intinde radacinile acolo unde isi gaseste locul prielnic.Teritoriul personal nu este imprastiat ci mai degraba se poate vorbi despre o desirare a retelei noastre teritoriale. Mobilitatea extrema de care ne bucuram azi nu ne face sa fim mai putin ancorati intr-un loc al nostru. De fapt raportul nostru cu spatiul se schimba. Modul nostru de teritorializare devine diferit, asemeni modului de organizare a comunitatilor.

In cadrul comunitatilor traditionale spatiul juca un rol determinant, proximitatea spatiala determina relatiile sociale, interesele grupului. Comunitatea se constituia pornind de la principiul vecinatatii. Astazi comunitatea este cea care isi determina un spatiu propriu ei. Grupurile se formeaza in jurul unor interese comune, afinitati, iar spatiul pe care si-l constituie este mai putin omogen. Noile principii de formare a grupurilor impreuna cu mobilitatea individuala crescanda produc noi tipuri de teritorializari. Teritoriile noastre cotidiene inceteaza a mai fi amplasate intr-o continuitate spatiala formand acum o retea de puncte de interes independente. Daca inainte grupurile se suprapuneau in mare masura (vecini, colegi de munca, prieteni), astazi ne regasim incadrati intr-o multitudine de grupuri care inceteaza a mai avea contact intre ele. Interesanta, intr-un asemenea context socio - spatial este delimitarea teritoriului numit acasa.

Acasa este centrul teritorialitatii fiecaruia pastarnd un caracter de unicitate, in ciuda faptului ca variaza o data cu geografia personala. Teritoriul acasa ramane greu de definit ca limite si in materie de continuturi. Acasa este spatiul cel mai incarcat de imagini, reprezentari, simboluri si semnificatii pe care fiecare dintre noi il construieste. Omul este in mod costant inserat intr-un sistem teritorial predefinit si construieste permanent un sistem teritorial propriu. In acest context acasa devine un teritoriu al evadarii din spatii teritoriile impuse. Imposibilitatea actuala de a fi creatorii directi ai propriilor spatii este datorata motivelor economice (eficienta, standardizare), politice (control, putere), sociale (mobilitate, migrare). De aici dificultatea de a crea un acasa la fel de profund asumat, de reprezentativ. Locuinta de fapt, este un punct al intersectarii intre individ si grup/societate, rezultand de aici o combinatie intre ascuns si vizibil intre public si privat. Acasa este spatiu de refugiu dar si de primire, este o succesiune de spatii gradate intre afara si inauntru. In cadrul public/social, spatiul locuintei traditionale a fost conceput telescopic. Incepand cu drumul, batatura, pridvorul si camera buna sunt spatii care primesc intr-o locuinta in care viata privata se ascunde in odaie in cutea din spate. Adus din mediul rural in cel urban, omul regrupeaza intreaga configuratie spatiala a locuintei traditionale in apartamentele de bloc muncitoresti. Casa trebuie sa ramana un spatiu de reprezentare , fapt ce a dus la aparitia unei adevarate tipologii de locuire si socializare tipice "vietii la bloc".