Măsurarea în științele socio-umane

Masurarea poate fi inteleasa in mod corect numai daca o analizam din perspectiva intregului proces de cercetare stiintifica. Aceasta reprezinta un element foarte important in cadrul cunoasterii si se afla in stransa legatura cu alte componente ale procesului cognitiv.

Conform Dictionarului de Sociologie, masurarea este procesul de stabilire a unei ordini de marime (frecventa, intensitate etc.) prin atribuire de valori, în acord cu proprietatile obiectului social studiat.

Asa cum spune si Septimiu Chelcea, nu obiectele ca atare sunt masurate, ci proprietatile lor: statusul social, autoritatea, prestigiul, prejudecatile, convingerile - cand avem in vedere un individ - si coeziunea, circulatia informatiei, starea de spirit, etc - cand este vorba de un grup uman.

Masurarea este compusa din urmatoarele elemente: obiectul de masurat, etalonul de masura si regulile de atribuire a valorilor, fenomenelor si proceselor sociale in acord cu proprietatile lor.

Aspectul fundamental in definirea obiectului de masurat se refera la natura specifica a socialului, ce reprezinta o realitate distincta, fiind caracterizat de diversitate. Efectuarea masuratorilor presupune definirea riguroasa a obiectului cercetat, strategia de masurare urmand sa fie adaptata la specificul obiectului respectiv. Obiectul de masurat este alcatuit dintr-o mare varietate de fapte, fenomene si procese sociale, incepand cu cele de natura macrosociala care privesc societatea globala si sfarsiînd cu cele de natura microsociala referitoare la actiuni, comportamente, relatii individuale si de grup.

In functie de continutul activitatilor, in masurarea sociala se disting urmatoarele tipuri de masuratori: masurarea caracteristicilor cantitative ale diferitelor fenomene si procese sociale si o serie de operatii de evaluare.

Cel de-al doilea element al masurarii, etalonul, este o marime definita, cu care urmeaza a fi comparate aspectele cantitative (marimile variabile) ce caracterizeaza fenomenele si procesele sociale in vederea determinării valorii lor. Exista doua tipuri de etaloane: etalonul natural, in care se defineste o marime naturala de masura, cu semnificaţie de unitate, si etalonul conceptual, alcatuit dintr-un set de criterii, standarde ce definesc o marime relativa, o unitate conventionala de masura. Etalonul natural are o semnificatie empirica reala, de aceeasi natura cu aceea a obiectului masurat, sau este definit pe baza unor relatii intermediare, valorile atribuite sunt numere (intregi, rationale, reale).

Atribuirea valorilor in cadrul procesului de masurare se realizeaza in functie de specificul fenomenelor si proceselor sociale studiate. Acest lucru conduce la patru niveluri de masura. Primul care a identificat aceste niveluri de masurare si a specificat operatiile statistice permise de fiecare nivel a fost Stanley S. Stevens in anul 1941: nominal (categorial), ordinal (care indica ordinea), de interval (reda intensitatea) si de proportii (de raport). Cele patru niveIuri de masura sunt redate in ordinea complexitatii, proprietatile nivelurilor inferioare fiind cuprinse in cele ale nivelurilor superioare; primele doua alcătuiesc masurarea nenumerica (prin simboluri-nume si numerale), celelalte doua sunt specifice masurarii numerice.

Nivelul nominal sau categorial

Este cea mai libera modalitate de masurare, avand cele mai putine constrangeri. In masurarea nominala, numerelor asociate obiectelor nu au semnificatia lor cantitativa, nu exprima marimi, sunt pur si simplu semne, nume. Conform lui H. Russel Bernard (1995) “masurarea nominala este calitativa”. Intr-un experiment psihosociologic, fiecarui subiect i se asociaza un numar: in loc sa spunem subiectul de experiment M., spunem subiectul numarul 1 sau 2,3 n. Toti subiectii domiciliati in mediul urban sunt desemnati prin numarul 1 si cei din rural cu numarul 2. Potrivit regulei de atribuire a numerelor, nu este permis ca persoanele domiciliate in urban sa primeasca numarul 1, cat si numarul 2; de asemenea , nu este permis ca numarul 1 (sau 2) sa fie atribuit atat persoanelor din urban cat si celor din rural. Acesta este un exemplu de masurare nominala. Potrivit regulii de atribuire, acelasi numar va fi atribuit tuturor obiectelor care au aceleasi caracteristici si numai lor. Atribuirea valorilor se face prinanaliza relatiilor de egalitate si de neegalitate (de diferenta) intre categoriile prin care se reprezinta domeniulin vestigat. Principalele proprietati ale acestui tip de masurare sunt: dihotomia, simetria (daca A=B, atunci si B=A) si tranzitivitatea (daca A=B si B=C, atunci ai A=C). Pe baza acestora se stabilesc usor operatiile statistico-matematice permise la nivelul masurarii nominale. Fiind vorba de o operatie de clasificare, se calculeaza frecventa apartenentei obiectelor la clasele sau categoriile desemnate prin numere : cati subiecti sunt din mediul urban si cati din mediul rural sau frecventa aparitiei numerelor 1 si 2 (in exemplul luat). Frecventele sunt date in cifre brute sau procente. Exprimarea procentuala este recomandata in cazurile in care esantioanele au un volum mai mare de 100, insa se accepta si pana la 30, dar nu mai mici.