Metodologia cercetării științifice în securitate economică

Introducere

Realitatea de azi ilustrează că toate ființele umane au nevoie de un sentiment de securitate, pentru a primi un sentiment de apartenență, un sentiment de stabilitate și un sentiment de direcție. Oamenii, care simt în sine lipsa securității de bază, în familiile lor, la locurile lor de muncă și în comunitatea lor, tind să devină social iresponsabili. Ei tind să se comporte oportunistic și tind să-și piardă un sentiment de moderare. În plus, perioadele și zonele de insecuritate, întotdeauna răspândesc intoleranță, extremismul și violența. Din greaca antică „securitas” înseamnă - a deține controlul asupra situației.

Complexitatea conceptului de securitate face ca diferitele dimensiuni ale acesteia să fie, deseori, tratate separat. În sensul larg, conceptul „securitate” include securitatea economică, securitatea militară, securitatea energetică, securitatea ecologică, dimensiuni care posedă leviere 189 proprii pentru combaterea amenințărilor specifice fiecăreia. Astfel, se observă o trecere de la amenințări la vulnerabilități și riscuri. Elementul economic al securității naționale constituie domeniul de referință prioritar al abordărilor de securitate moderne. Acestea se pot îndrepta și spre alte domenii vitale ale societății moderne, dar revin în mod incontestabil la economic, datorită faptului că energia, transporturile armata, comunicațiile nu pot să existe în afara economicului. Economistul, istoricul și omul politic american, Richard Rosecrance, menționa un adevăr cu implicații profunde: „În trecut, era mai ieftin să acaparezi teritoriul unui stat prin forță decât să dezvolți un aparat economic și comercial sofisticat, necesar pentru a obține beneficii în urma schimburilor comerciale cu acesta”. Dezvoltând această idee, astăzi este mai ieftin ca un stat să-și exercite puterea economică decât forța militară

Securitatea economică este un concept puțin agreat de adepții neoliberalismului economic. Cauza fundamentală este că monitorizarea și asigurarea securității economice implică acțiuni de prevenire, interdicție sau penalizare din partea guvernului și care sunt orientate asupra diferitelor „obiecte” ce pot submina securitatea. Evident, această necesitate nu poate fi văzută cu ochi buni de cei care recomandă retragerea statului din jocul forțelor de piață și asumarea de către acesta a rolului de arbitru în acest joc. Nucleul doctrinei liberalismului clasic a fost economia liberă și că aceasta ar trebui să constituie baza oricărui construct social, iar piața trebuie să fie lăsată să opereze fără influență externă și fără intervenția statului. În viziunea liberală, statul furnizează legile și securitatea în domeniile politic și militar și sprijină constructele sociale în acele arii în care economia nu o poate face. Din această perspectivă, principalul scop al securității constă în dezvoltarea regulilor care creează mobilitatea economiilor naționale. Principiul ce a stat la baza doctrinei liberalismului clasic „laissezfaire, laisser-passer”, a fost susținut și de renumitul economist englez, 191 reprezentantul doctrinei neoclasice, Alfred Marshall. Acesta a subliniat că, în orice economie, există forțe care tind să formeze un echilibru. Exemplul cel mai elocvent este formarea prețului de echilibru în lupta cererii și ofertei. La sfârșitul anilor 1990, Pierre Bourdieu se întreabă: lumea economică este ea oare o ordine perfectă, cum susține doctrina liberalismului clasic și în special principiul „laissez-faire, laisser-passer”? Liberalismul clasic urmărește responsabilizarea individului și slabirea/abolirea solidarității colective, ceea ce a dus la decalaje imense între bogați și săraci și lupta fiecărui individ/stat împotriva tuturor. Putem afirma că fenomenul globalizării face trecerea la liberalism „pe nesimțite”. În actualul sistem, doar 8% din populația planetei trăiește în siguranță economică. Securitatea economică a unei țări depinde, în mare măsură, de doctrinele economice implementate. În această eră de noi reconfigurări în economia mondială, se poate greși ușor, iar consecințele pot fi dramatice, întrucât securitatea economică nu este ceva ce se poate realiza într-o zi sau într-un an. O luptă deschisă împotriva ideilor liberaliste a fost dusă de doctrina socialistă, care afirmă că economia planificată constituie baza dezvoltării durabile și a progresului, iar statul nu poate exista în afara acestei logici, sarcina sa fiind aceea de a „guverna” economia în funcție de scopurile politico-sociale ale justiției și echității. Socialiștii pun accentul pe securitatea celui slab din punct de vedere economic și împotriva celui puternic, bogat.[1]

Trecerea de la sistemul bipolar, odată cu implozia Blocului statelor comuniste, la unul unipolar dominat de S.U.A., precum și avântul luat de globalizare, au adus o serie de schimbari la nivelul instituției Statului, atât în relațiile sale externe cât și interne. O astfel de schimbare se poate observa la nivelul conceptului de securitate națională. Dacă în trecut se definea ca: „stare realizată prin acțiuni politice, diplomatice, știintifice, economice, culturale, militare și de alta natură, care garantează statului independența și suveranitatea, ordinea constitutionala și propriul sistem de valori”[2], în acest moment tot mai multi analiști ai relațiilor internaționale consideră că economicul ocupă o poziție din ce în ce mai importantă în politica de securitate naționala. Spre exemplu S.U.A. consideră că pentru asigurarea securității naționale decisive sunt capabilitățile economice și dimensiunea competitivității la nivel internațional[3].

Pâna la momentul 1991, perspectiva securitatii naționale se referea aproape numai la partea militară a statului, fiecare încercand sa dezvolte structuri de acest gen cat mai competitive, competitia dintre state in acest domeniu fiind acerb. Cele doua blocuri, cel comunist si cel capitalist, aproape nu colaborau din punct de vedere economic, competitia dintre ele avand doua planuri, exportul de regimuri proprii in cat mai multe zone si dezvoltarea unor sisteme de protectie cat mai sofisticate, din toate punctele de vedere. Schimburi acerbe aveau loc in interiorul blocurilor, in incercarea de a demonstra statelor nealiniate viabilitatea economica a sistemelor, in incercarea de a le atrage de o parte sau de alta. Suveranitatea nationala avea, in aceasta perioada o importanta extrema, statele acuzandu-se reciproc, de cele mai multe ori de incalcari ale acesteia, siguranta cetateanului se situa pe primul plan, in numele ei desfasurandu-se in fapt politicile de inarmare, dar si actiunile de monitorizare, mai ales in cadrul sistemului comunist. Securitatea economică era considerata mai putin importanta, economiile neavand de suportat socuri datorita pe de o parte sistemului inchis in care functionau (daca ne referim la statele comuniste), iar pe de alta faptului ca schimburile economice nu erau atat de proeminente, liberalizarea aflandu-se abia la începuturile sale. De asemenea o parte a statelor din Europa de Vest practicau politici sociale accentuate, Companiile Multinationale erau la inceput, astfel ca statele nu erau inca preocupate de problematica economica, decat in masura in care aceasta le permitea sa sustina industriile de armament.