Migrația internațională a cetățenilor români după 1989

I. Introducere

Conform Dicționarului Explicațiv al Limbii Române termenul de migrație reprezintă „deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali”. Migrația internațională este un fenomen complex, al cărui studiu se realizează uneori cu difilcultate. Termenul de emigrant reprezintă o persoană ce a plecat din țara de origine pentru a se stabili definitiv sau temporar în alta, forțat de împrejurări sociale, politice, economice etc. Un imigrant reprezintă o persoană ce a venit să se așeze într-o țară străină, părăsindu-și țara de origine (de obicei silit de împrejurări economice sau politice). În demografie, acest fenomen are un rol important deoarece mobilitatea socială dacă depășește anumite cote poate avea atât efecte negative, cât și pozitive asupra culturii, societații și populației unei țări. Este importantă o monitorizare continuă a procesului pentru a se putea face predicții pentru viitor.

II. Mișcări migratorii în perioada comunistă

În perioada comunistă exista un control sever asupra populației cu privire la mobilitatea ei internațională. De asemena în mai toate tările din blocul comunist se dorea evitarea emigrării în masă a cetățenilor, acest lucru fiind un pericol atât pentru exterior, cât și pentru interior. Cu toate acestea, fenomenul de emigrarea a fost unul semnificativ (tabelul 1), iar metodele de părăsire a țării au fost diverse: migrația etnică, emigrarea legală (ex. reunificarea familială), migrația iregulară prin apel la instituția azil politic. Azilul politic reprezintă „acordarea de către un stat a dreptului de intrare și de ședere pe teritoriul său a unei persoane străine, persecutate în țara sa pentru convingerile politice” (Azil politic, Wikipedia).

Tabelul 1: Emigrarea din România în perioada anilor 1957-1989, sursă: Rotariu, T., Voineagu, V., Inerție și schimbare: dimensiuni sociale ale tranziției, Polirom, Iași, 2012

Migrația etnică din perioada comunistă, respectiv din perioada imediat următoare prăbușirii regimului, este analizată de Rogers Brubaker, care consideră că este „rezultatul unei geometrii variabile a frustrărilor/constrângerilor și atracției/aspirației” (Rotariu, Voineagu, 2012, p.200). Cele două motive principale care se află la baza migrației etnice se completează unul pe celălalt: presiunile și experiențele negative trăite în România și atracția reprezentată de țara de destinație. Astfel, din România între anii 1948 și 1989 aproximativ 270.000 de evrei au plecat în Israel și alții în Statele Unite, iar din anul 1977 până la căderea comunismului aproximativ 180.000 de germani au plecat în Republica Federeală Germania.

Valul de emigrarea ce are loc la începutul anilor ’90 se datorează unor procese ce au avut loc în mijlocul anilor ’80. În anii ’60 statele occidentale adoptă o politică de azil deschisă solicitanților ce vin din blocul comunist, politică ce a funcționat cu prezumția că nu mulți vor apela la acest program avănd în vedere restricțiile din regimul de proveniență. Dacă în anul 1980 numărul cererilor era de 2.476, în anul 1989 acesta a crescut de 6 ori ajungând la 14.864. O dată cu schimbarea regimului foarte mulți au dorit sa profite de oportunitatea de a pune în practică planul de emigrare, fapt datorat unor acumulări de tensiuni majore.

III. Regimuri migratorii și cauze determinate ale emigrării cetățenilor români în ultimele două decenii

Regim migratoriu se referă la „conjuctura specifică a posibilităților de traversare a frontierelor și oportunițăților de incorporare în societățile destinație ce determină în mod probabilist evoluția carierei de emigrant” (Rotariu, Voineagu, 2012, p.201). Acest concept definește procesul de migrare de la posibilitatea de a ieși din țară (pașaport, costuri călătorii) până la ajungerea în țara de destinație (regim vize, trecerea frontierei).

Regimul migratoriu românesc în perioada comunistă era foarte limitat: accesul la pașaport era un privilegiu, trecerea frauduloasă a frontierei era pedepsită uneori si cu 10 ani de închisoare, iar actul în sine era un risc: de la violență fizică (împușcare) până la limitarea accesului la anumite poziții sociale. Regimul migratoriu era caracterizat de posibilitatea extrem de limitată de ieșire din țară, dar de o dificultate minimă de intrare în țările dorite de destinație datorită existenței azilului politic ce oferea legalizarea rezidenței, drepturi și forme de asistare care să faciliteze traiul și integrarea.

După prabușirea cominismului una dintre primele măsuri luate de noul regim a fost liberarizarea pașapoartelor care a declanșat un imens val migratoriu. Între anii 1990 și 1994 cetățenii români au depus 350.000 de cereri de azil, majoritatea în Germania, ceea ce a provocat ca țarile occidentale să își schimbe politica cu privire la imigranți. În anul 1993 România începe să fie considerată o tară de origine sigură și se conturează spectrul unei Europe fortificate cu bariere impotriva imigranților indezirabili. O schimbare de atitudine se distinge spre sfârșitul anilor ’90 atunci când are loc aministierea imigranților iregulari din Italia și Spania, iar în anul 1999 Germania semnează un nou acord bilateral prin care permite migrația legală a forței de muncă sezonieră. La începutul anului 2002, cetățenii români sunt exceptați de vize pentru tările din spațiul Schengen, iar anul 2007 reprezintă intrarea României în Uniunea Europeană ceea ce dă naștere unui nou regim migratoriu.