Monografia Sociologică

INTRODUCERE

Fundamentarea şi afirmarea sociologiei româneşti în societatea modernă s-a realizat sub coordonarea şi în organizarea profesorului Dimitrie Gusti şi a şcolii sale sociologice, cunoscută în istoria domeniului sub numele de “Şcoala sociologică de la Bucureşti” sau de “Şcoala monografică”.

Dimitrie Gusti concepea sociologia ca pe o sinteză concretă şi creatoare a ştiinţelor sociale particulare, care nu putea lua naştere decât în cadrul unor cercetări operate în forma „echipelor interdisciplinare", afirmând că „sociologia va fi monografică, ori nu va fi" .

Rostul monografiei sociologice era de a institui o modalitate de studiere pozitivist-ştiinţifică a vieţii sociale, prin mijlocirea tuturor ştiinţelor sociale particulare, tinzând toate la o sinteză sociologică.

Toate monografiile sociologice pornesc de la ipoteza constituirii unei sociologii aplicate, ce presupune nu numai munca de teren, ci şi implicarea cercetătorului în rezolvarea problemelor sociale pe care le studiază. Monografia sociologică poate fi concepută în raport cu finalităţile sale practice, de terapie social, având la îndemână resursele ştiinţifice necesare pentru a surprinde evoluţia unei probleme sociale, cauzele şi consecinţele acesteia şi, deci, de a formula recomandări şi soluţii de a fundamenta iniţiative de combatere a unei disfuncţionalităţi sociale.

În afara de studierea unei comunităţi umane monografia sociologică îşi găseşte utilitatea şi pentru cercetarea aprofundată a unor problem sociale, cum sunt sărăcia, pierderea identităţii naţionale, declinul demografic etc. Instrumentele ştiinţifice proprii monografiei sociologice împreună cu perspective integralistă a metodei monografice susţin ideea că aceasta reprezintă modalitatea cea mai complexă de investigare, diagnosticare şi combatere a aspectelor disfuncţionale ale societăţii româneşti, în general, şi a satului românesc, în special.

Monografia sociologică trebuie să conducă la realizarea unei diagnose sociale, oferind astfel un fundament documentat şi competent pentru luarea unor decizii în acţiunile generate de proiectele de dezvoltare. Rezultatele unei cercetări monografice se înscriu concret în dimensiunea pregmatică a sociologiei.

În cercetarea monografică de perspectivă trebuie să se pună accent pe detaliu şi pe semnificaţia nuanţată a unor aspect locale, fiind exlusă generalizarea. Astfel, dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea cercetarea ruralului era asumată ca o problematic de mare generalitate, astăzi specialiştii ar trebui să stăpânească atât metodele calitative cât şi cantitative, care să le faciliteze surprinderea realităţii comunităţilor rurale în detalii cât mai precise.

CAPITOLUL I

MONOGRAFIA SOCIOLOGICĂ DE LA

DIMITRIE GUSTI PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

Dimitrie Gusti s-a remarcat în mod deosebit ca sociolog şi pedagog de acţiune. Echipele monografice ce au început să activeze în mod organizat şi constant din anul 1925, precum şi echipele studenţeşti, organizate după 1934, în conformitate cu tezele de bază ale doctrine sociopedagogice a lui Gusti, sunt exemple elocvente. Ceea ce a făcut Dimitrie Gusti în perioada postbelică a constituit o continuare a tot ce gândise şi întreprinsese în perioada interbelică, reuşind o îmbunătăţire a problematicii abordate corespunzător noilor cerinţe.

Ideea fundamentală de la care a plecat Dimitrie Gusti a fost aceea a realizării unei sinteze sociologice a tuturor disciplinelor sociale particulare, idee exprimată încă de pe vremea când îşi susţinea doctoratul (în 1904, la Berlin) şi devenită tot mai mult teorie, în perioada cât a fost profesor la Iaşi (din 1910) şi apoi la Bucureşti (din 1922).

Dimitrie Gusti a început să pună în teorie ceea ce realizase prin analiza critică a ceea ce se făcuse până la el în acest domeniu, reproşând sociologiei faptul că i-a lipsit legătura directă cu faptele, şi optând, pentru o perspectivă pragmatică asupra acesteia.

Henri H. Stahl afirmă că Dimitrie Gusti a avut o teorie sociologică proprie, “care consta în desfacerea blocului social în componentele sale. Erau, după părerea lui – aici se vedea influenţa lui Wundt – în primul rând, de luat în considerare manifestările concrete. Manifestările care erau sociale. Şi le-a enumerat: una, două, trei, patru manifestări: economice, juridice etc., şi în afară de acestea, o serie întreagă de condiţionări care nu erau sociale, erau extrasociale, dar care influenţau viaţa socială” .

Henri H. Stahl argumentează centrarea a Şcolii sociologice de la Bucureşti pe monografiile rurale, invocând în special tradiţia românească în acest domeniu, dar şi faptul că populaţia rurală era majoritară la vremea aceea în ţara noastră.

Tradiţia gustiană în cercetările monografice se concentrează asupra unei comunităţi în ansamblu corelând toate cadrele şi manifestările vieţii sociale. De-a lungul timpului monografiei exhuastice a lui Dimitrie gusti i-au urmat şi alte modele de cercetare monografică, cunoscute drept monografia centrată pe problemă, monografia sumară şi tipologică şi monografia zonală.

Dimitrie Gusti a regândit într-o manieră originală monografia ca metodă de cercetare şi a fundamentat ştiinţific teoria monografiei sociologice. Astfel, în concepţia sa, realitatea social nu poate fi studiată în integralitatea ei decât dacă se ia în considerare cadrele care o susţin cât şi manifestările constitutive (economice şi spiritual) şi regulative(juridice şi politice), rezultate în urma exercitării voinţei umane. Raporturile dintre cadre, dintre manifestări, dintre acestea două se exprimă prim ceea ce Gusti a denumit “legea paralelismului sociologic” .