Multiculturalism

Putem afirma, că există o legătură foarte strânsă între globalizare,societate şi cultură.

În acest sens, D.Held, A.McGrew, D.Goldblatt şi J.Perraton, în cartea Transformări globale.Politică, economie şi cultură, fac o prezentare detaliată a formelor istorice ale globalizării culturale. Astfel, autorii se referă la globalizarea culturală premodernă şi modernă.“Anterior epocii moderne, religiile mondiale şi imperiile au oferit principalele complexe cultural-instituţionale care făceau posibile interacţiunea culturală şi comunicarea la distanţă şi prin care puteau apărea relaţii de interacţiune culturală extinse, stabile şi consolidate. Comerţul a reprezentat un vehicul-cheie pentru aceste deplasări difuze ale ideilor şi artefactelor pe distanţe întinse”

Din cauza limitărilor logistice ale conducerii bazate exclusiv pe forţa militară, capitalele imperiale au căutat să construiască alianţe de durată între elite, dincolo de diviziunile etnice şi geografice. Chiar şi acolo unde strategia a eşuat în final din perspectiva construirii imperiului, exista posibilitatea ca ea să lase în urmă o moştenire culturală distinctă. De exemplu, efemerul imperiu macedonean al lui Alexandru cel Mare a fost esenţa pentru răspândirea limbii greceşti şi a ştiinţei, filosofiei şi literaturii elenistice în Orientul Apropiat. Imperiul Roman a oferit contextul instituţional prin care mai întâi cultura elenă şi apoi creştinismul au putut să se infiltreze în Africa de Nord şi în Europa Occidentală şi de Nord. Imperiul Han din China a oferit un cadru asemănător pentru răspândirea scrierii, literaturii, ştiinţei şi tehnologiei chineze. “Deşi culturile comunicau cu alte culturi, iar religiile cu alte religii, întâlnirile nu au fost întotdeauna fertile. Caracterul regional al religiilor mondiale reflectă linii de falie şi diviziuni între ele şi între imperiile cu care s-au întrepătruns. În plus, cel mai adesea majoritatea oamenilor doar au întrezărit aceste interacţiuni culturale măreţe identităţile, parcticile şi credinţele erau în cea mai mare măsură locale. Între sat şi marile imperii existau foarte puţine forme culturale”

După căderea Romei şi a dinastiei Han din China şi după valul iniţial de expansiune islamică, imperiile au continuat să se afirme şi să decadă. Totuşi, până în secolele al XV lea şi al XVI-lea, atunci când au început aventurile imperiale ale Occidentului, nu există evenimente istorice pe măsura expansiunilor militare şi culturale ale islamului. Marii fondatori de imperii din perioada cuprinsă între aceste date au fost războinicii nomazi din stepele eurasiatice. Însă inovaţiile culturale ale acestora nu au fost pe măsura valorii lor militare. Deplasările şi cuceririle lor au avut ca rezultat replierea vechilor modele culturale, şi nu trasformarea lor.

Imperiile europene vor deveni în cele din urmă instrumente mai eficente ale puterii culturale în exteriorul Europei, însă pentru aceasta a trebuit să fie aşteptată apariţia naţionalismului şi a statelor-naţiune în Europa şi cele două Americi, începând cu secolul al XVIII-lea. În interiorul acestei zone, au fost redefinite treptat modelele complexe ale fluxurilor culturale între elite, precum şi domeniul distinct al particularităţilor locale populare. Statele căutau naţiuni unite pentru a le conduce, iar naţionaliştii căutau autodeterminare prin state.

În consecinţă, deşi procesul a fost inegal şi contestat, tot mai multe instituţii culturale şi fluxuri culturale ajungeau să se localizeze în interiorul frontierelor statelor-naţiune în formare. Limba, şcolarizarea, sistemele de transport şi comunicaţii, practica liturgică şi identitatea, toate au ajuns să fie definite într-o măsură tot mai mare din perspectiva naţiunii delimitate teritorial. Influenţe exterioare sau străine erau suprimate sau tratate cu suspiciune şi ostilitate.

Însă în Occident, cosmopolitismul şi internaţionalismul continuau să existe, ca şi practicile şi instituţiile culturale transnaţionale. “Într-adevăr, din inima sistemului european al statelor-naţiune au apărut ideologiile şi discursurile seculare puternice – liberalismul, marxismul şi ştiinţa modernă –, al căror raţionalism provenit din Iluminism le sugera, cu sau fără îndreptăţire, atracţia şi aplicabilitatea universală. Totuşi, în ansamblu, naţionalismul a fost cel care a devenit forţa culturală cea mai puternică, în parte pentru că fost sprijinit sistematic, susţinut financiar şi etalat de către statele moderne. Conform acestei interpretări, punctul de vârf al globalizării culturale se află în trecut, în timp ce fluxurile şi relaţiile culturale cele mai puternice şi semnificative s-au dezvoltat în interiorul graniţelor statelor-naţiune moderne”