Organizarea și Funcționarea Centrelor pentru Persoane cu Dizabilități

1. Introducere

„ în virtutea faptului că definiţia normalităţii implica arbitrar şi inutil dar şi pentru că modalităţile de a se îndepărta de ea sunt atât de variate, nu s-ar putea, decât ca o absurditate, a turna totul în acelaşi sac; aceasta ar fi ca şi cum s-ar împarţi botanica în două categorii: una pentru camelii, cealalata pentru indiferent ce alte plante”

Jean Dubuffet

Prin natura sa sistemul social a creat o categorie de indivizi a căror caracteristica prncipala este dependent[, mai mult sau mai puţin totală, prin intermediul unei organizaţii, de intenţia activista a societăţii. Aceştia sunt cei care depind de o organizaţie sau de o instituţie pentru a participa la viaţa grupurilor sociale. Când se discută despre copii şi adolescenţi, se vorbeşte de copii cu tulburări de comportament, delicvenţi, de copii abandonaţi sau în pericol, plasaţi, copii cu dizabilităţi, etc Pentru ai pune laolaltă, totodată făcând să le dispară individualitatea, epitetele nu lipsesc. Atitudinea şi acţiunea societăţii faţă de cei ce se diferenţiază de ceilalţi prin a studia soarta rezervată marginalizaţilor sau, mai drastic, excluşilor.

Pentru că este credinţa noastră deplină că fiecare mai are destule de învăţat, şi că este profesionist adevărat doar acela preocupat permanent să mai înveţe ceva, să „crească” să fie mai bun.

Şi toate acestea nu pentru vreo vanitate sau pentru satisfacerea orgoliului de a fi cel mai bun, ci pentru a oferii cele mai bune servicii şi îngrijiri celor pentru care lucrează: copiii, tineri, adulţi cu dizabilităţi. Şi facem acest demers şi menţiunea aceasta cu speranţa că ne vom aduce mai des aminte că, de fapt, activitatea noastră are în centrul său persoana cu dizabilităţi.

Poate că, astfel, vom vedea mai puţine organizaţii, proiecte sau persoane care îşi declară că scop să obţină spaţii, să construiască sau să cumpere ceva (şi n-am să mă refer deloc la „vânători de granturi” ori „scriitori de proiecte”, care nu au nimic de a face cu persoana cu dizabilităţi). O clădire, o piesă de mobilier ori o maşină sunt doar mijloace. Scopul final este să le facem viaţa mai frumoasă şi mai firească celor care azi sunt marcaţi de o problemă. Şi nu trebuie să le-o facem poleită cu aur sau plină cu cine ştie ce luxuri. Trebuie doar să le-o facem aşa cum ne dorim şi noi viaţa noastră!

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi

Poate că dacă vom reuşi să facem acest lucru, să simţim astfel pentru cei cu dizabilităţi ca şi pentru oricare dintre cei ce ne sunt aproape într-un fel sau altul, vom reuşi să înţelegem de ce spun ce-i mai evoluaţi ca noi ca dizabilitatea nu este o problemă a persoanei afectate în sănătatea sa, ci a societăţi, a comunităţi în care trăieşte aceasta.

Pentru că nu e vina persoanei cu dizabilităţi că nu poate umbla, vorbi, ori munci. E vina noastră că nu suntem capabili să-u oferim condiţiile pentru a nu simţi aceste lucruri pentru a nu suferi din pricina lor, şi pentru a duce o viaţă firească, simplă. (Vedeţi că mă feresc mereu de cuvântul „normală”. O fac pentru că, din păcate, normalul de azi este de prea multe ori nefiresc şi împotriva naturii. Şi atunci nu ni-l putem stabili că etalon!).

2. Consideraţii generale asupra evaluării copilului cu dizabilităţi

2.1. Conceptul de dizabilitate

Termenul central utilizat în legislaţia şi practică românească curentă este cel de „handicap”. Pe locul secund, că sfera de frecvenţă şi utilizare este termenul „deficienta”. Ambii termeni sunt acoperiţi prin definiţii în texte legale (Anexa V) şi au circulaţie în toate ariile relevante: protecţia copilului, educaţie şi sănătate1.

Conceptele de cerinţe sau nevoi (educaţionale) speciale circula fără o definiţie legală certă şi au acoperire pe arii mai restrânse – după caz, protecţia copilului său educaţia2.

În literatura de specialitate, în diverse rapoarte şi studii a început să fie utilizat şi promovat termenul „dizabilitate” – ca substitut, de regulă, pentru handicap termen

care tinde a fi înlocuit în terminologia internaţională, de exemplu în Regulile standard

1. Marshall, M. (1993). Asistenta socială pt. bătrâni. Editura Alternativă, Bucureşti.

2. Neamţu, G. & Stan, D. (ord.) (2005). Asistenta socială. Studii şi aplicaţii. Editura Polirom, Iaşi p. 160-162.,

din 1993 şi Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţi adoptată

de Adunarea Mondială a Sănătăţii din 2001.

Prezentul ordin utilizează sintagma „copii cu dizabilităţi” cu intenţia de:

I. A recunoaşte conceptul promovat de Clasificare Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii menţionată anterior, în sensul că nu orice deficienta determina apariţia handicapului şi nu în orice condiţii – în sensul delimitări de activitate (şi capacitate) şi / sau restricţii de participare (şi de performanţă);

II. A introduce conceptul de dizabilitate, care circulă deja destul de frecvent şi în România şi de a acoperi ambii termeni „deficienta şi handicap”.