Personajul Urban

Măştile sunt expresii încremenite şi ecouri admirabile ale sentimentului, fidele, discrete şi superlative în acelaşi timp. Lucrurile vii, în contact cu aerul, formează o peliculă, dar nu le este interzis să aibă suflet; cu toate acestea, unii filozofi sunt supăraţi pe imagini pentru că nu sunt lucruri, iar pe cuvinte, pentru că nu sunt sentimente. Cuvintele şi imaginile sunt asemănătoare scoicilor, părţi integrante ale naturii, la fel ca substanţele pe care le acoperă, dar mai bine relevate privirii şi mai deschise observaţiei. Nu spun că substanţa există de dragul aparenţei, feţele de dragul măştilor sau pasiunile de dragul poeziei sau virtuţii. În natură, nimic nu ia naştere de dragul a altceva; toate aceste faze şi produse sunt implicate egal în cercul existenţei ...

(„SOLILOQUIES IN ENGLAND AND LATER SOLILOQUIES” – George Santayana)

PERSONÁJ, personaje, s.n. 1. Persoană (1) care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală; personalitate (3). 2. Fiecare dintre persoanele (1) care figurează într-o operă literară; erou într-o literatură, muzicală, cinematografică sau plastică. ♦ P. anal. Persoană care are un rol în anumite întâmplări. [Var.: (astăzi rar) personágiu s.n.] – Din fr. personnage, it. personaggio. PERSONÁJ s. 1. erou, (înv.) persoană. (~ într-o operă literară.) 2. (înv.) faţă, obraz. (~ într-o piesă.) 3. rol. (Ce ~ interpretezi?) 4. v. persona-litate. personáj s. n., pl. personáje

URBÁN, -Ă, urbani, -e, adj. Care ţine de oraş, privitor la oraş; orăşenesc. ♦ Fig. (Despre atitudinea sau modul de comportare al cuiva) Care dă dovadă de urbanitate; politicos, civilizat. – Din fr. urbain, lat. urbanus. URBÁN adj. orăşenesc, (livr.) citadin, (înv. şi reg.) târgoveţ. (Populaţie ~.) URBÁN adj. v. binecrescut, civilizat, manierat, politicos. urbán adj. m., pl. urbáni; f. sg. urbánă, pl. urbáne

( http://www.dex-online-ro.ro/ )

În societatea noastră, personajul jucat şi sinele sunt într-un oarecare raport de egalitate şi acest sine-personaj este deseori perceput ca rezidând înăuntrul corpului posesorului, în zonele superioare, reprezentând prin urmare un fel de punct nodal în psihobiologia personalităţii.

Ne dedicăm total contactului intim cu bunurile pe care le expunem şi mintea noastră le înţelege pe deplin; dar, în acelaşi timp, cu cât acordăm mai multă atenţie acestor bunuri, cu atât ne distanţăm mai mult de ele şi de cei care sunt suficient de creduli să ni le cumpere. Pentru a apela la o altă metaforă, exact obligaţia şi avantajul de a apărea mereu într-o lumină morală favorabilă şi de a fi un personaj socializat îi impun persoanei să devină un actor versat.

Pentru a putea explica omul, sociologia trebuie să-l plaseze în mediul său social, în cadrul grupurilor, al instituţiilor sociale, al structurilor sociale diferite proprii societăţii globale. Este vorba despre un adevărat şi larg evantai de forme de organizare socială, de medii sociale, de structuri sociale care condiţionează acţiunile umane individuale sau colective. La rândul ei, acţiunea colectivă influenţează asupra structurilor sociale şi constituie principalul factor de creare şi remodelare a acestora.

Realitatea socială, ca obiect de studiu al sociologiei este sinonimă cu acţiunea şi activitatea oamenilor constituiţi în colectivităţi de tip comunitar (naţiunea, familia), asociativ (colectivităţile umane structurate şi nestructurate). Aceste două mari tipuri de comunităţi, prin acţiunea lor socială constituie agenţi ai schimbărilor sociale intr-o societate. A explica mecanismele acţiunii umane sociale, ale practicii sociale concrete, nu înseamnă altceva decât a evidenţia maniera în care oamenii îşi fac propria lor istorie, studierea practicii sociale ca proces istorico-natural.

Când se declanşează o acţiune socială are loc întotdeauna un proces de adaptare şi readaptare, care implică o intervenţie activă din partea subiecţilor sociali participanţi la activitatea practică, nemijlocită. Se poate spune, aşadar, fără a greşi, că acţiunea socială este o interacţiune, un tip de relaţie bazată pe reciprocitate, vizând schimbarea mediului social material şi/sau spiritual. De asemenea, acţiunea socială constă în producerea de către subiecţii sociali (indivizi integraţi în grupuri, grupuri sociale stabile) a unor acte voluntare sau cel puţin, a unor acte marcate de dorinţe, aspiraţii, a unor acte conştiente conforme cu planuri, scheme, modele şi norme concrete. Acţiunea socială nu este un simplu răspuns, un act individual al subiectului social, ci este o suită de acte succesive, sistematic desfăşurate, mai mult sau mai puţin deliberat pregătite, acte care vizează realizarea de scopuri bine precizate în vederea realizării trebuinţelor şi intereselor sociale. Aceasta (acţiunea socială) nu se soldează cu o anumită manieră sau suită de stereotipuri de comportare, ci cu rezultate obiective, adică cu valori materiale sau cultural-spirituale.

(„SOCIOLOGIA INDUSTRIALĂ” – Romulus Dabu şi Brigitte Ielici)

„În teritoriul ţării noastre revine, în medie, un oraş la 1000 kmp. În general, oraşele aşa cum interpretăm noi fenomenul urban, sunt legate, ca expresie particulară, de procesele şi legile structurii sociale. Ca atare, însăşi creşterea lor este legată de procesele sociale specifice transformării spaţiului social. (...)

Astfel, urbanizarea ca fenomen de creştere a oraşelor (într-una din dimensiunile sale) este legată de procese structurale precum:

a). Migraţia al cărei spor duce direct la creşterea oraşelor;

b). Mutaţii în structura localităţilor care trec astfel de la categoria de localităţi rurale în categoria localităţilor urbane;

c). Dinamica ariei sociale din sfera de influenţă a oraşelor;

d). Apariţia de noi oraşe; etc.”