Plasamentul Familial

Definirea plasamentului familial

Experienţa istorică a demonstrat că familia este ,irevocabil, mediul cel mai prielnic creşterii şi dezvoltării copilului. Ea oferă copilului mediul uman cu orientarea constantă cea mai ridicată pentru asigurarea bunăstării lui, creând nu numai condiţiile materiale, dar şi pe cele psihosfective şi sociale necesare dezvoltării şi formării copilului pentru viaţa matură. Părinţii sunt asociaţi cu „dragostea”, afecţiunea” şi „securitatea”. Cei mai mulţi îşi îndeplinesc cu succes rolul de parinte, asigurând un mediu corespunzător dezvoltării copiilor, prin adoptarea stilului lor de viaţă şi a comportamentului în funcţie de nevoile copilului , pe care le consideră prioritare în luarea deciziilor în cadrul familiei. Dar există şi situaţii în care parinţii nu pot sau nu vor să-şi asume această responsabilitate din cauza dezechilibrului dintre nevoi şi resursele existente, problema tot mai accentuată în ultimul timp care are ca şi rezultat multitudinea de copii abandonaţi încă de la naştere în maternităţi care pot deveni mai apoi copii ai străzii sau încredinţaţi autorităţior locale.

Una dintre cele mai bune soluţii pentru copii care sunt separaţi de familia lor naturala este şi plasamentul familial. După cum a arătat cercetătorul englez Vittilo, insituţiile de ocrotire , a căror menire a fost de a rezolva problemele celor neintegraţi sau excluşi din societate, s-au înfiinţat încă din Evul mediu în cadrul bisericilor şi al mănăstirilor. În secolele XVIII – XIX , guvernele occidentale au început să conştientizeze răspundererea ce le revenea în ultimă instanţă pentru cei aflaţi în periferiile societăţii şi să adăpostească familiile cele mai nevoiaşe în case ale săracilor, iar pe copiii oefani şi abandonaţi în orfelinate. (Vitillo R. Îngrijirea copiilor din instituţii. Bucureşti, 1997, p.50)

În perioada anilor 60 şi 70 în Occident a început refacerea sistemului bunăstării copilului , pentru ca soluţiile pentru care să nu se opteze să fie „ de ultimă instanţă” , ci să fie o intervenţie terapeutică şi totodată centrată pe nevoile copilului, s-a extins ideea menţinerii legăturii cu familia naturală, pentru a se pastra continuitatea identitătţii copilului şi stabilirea relaţiilor sale emoţionale, în perspectiva reintegrării familiale după ce familia reuşeşte să-şi depăşească perioada de criză. Astfel s-a conturat o nouă structură pentru îngrijirea copiilor care să substituie familia naturala şi anume plasamentul familial, în care parinţii sunt pregătiţi şi susţinuţi material ţi emoţional pentru a-şi îngriji, în propria familie, copilulaflat în dificultate.(Roth M. Protecţia copilului : dileme, concepţii şi metode. Cluj, 2000, p 240)

Conform legii 272/2004 art. 58 plasamentul copilului se defineşte ca „o masura de protectie speciala, avand caracter temporar, care poate fi dispusa, in conditiile prezentei legi, dupa caz, la:

a) o persoană sau familie;

b) un asistent maternal;

c) un serviciu de tip rezidenţial, prevăzut la art. 110 alin. (2) şi licenţiat în condiţiile legii.

Plasamentul este o încercare de a creea un mediu mai pozitiv atât pentru copil, cât şi pentru reebilitarea familiei. Dintre categoriile de copiii care pot fi daţi în plasament fac parte:

- copiii neglijaţi sau expuşi abuzurilor din partea parinţilor;

- copiii din familiiile incapabile de a face faţa problemelor cu care se confruntă;

Plasamentul în regim de urgenţă

Plasamentul copilului in regim de urgenta este o masura de protectie speciala, cu caracter temporar, care se stabileste in situatia copilului abuzat sau neglijat, precum si in situatia copilului gasit sau a celui abandonat in unitati sanitare.

Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exercitiul drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei masuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către seful serviciului de tip rezidential care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către presedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucuresti. (Legea 272/2004 ART 64 )

Plasamentul familial a cunoscut o evoluţie diferită în ţările dezvoltate. Diferenţele între ţările din Uniunea Europeană sunt foarte mari, astfel din totalul de copii aflaţi în afara familiei în Irlanda 73% sunt în plasament familial, ceilalţi fiind în plasament institutional; în Franţa 57% , iar în Spania 12%; în Anglia raportul dintre plasamentul instituţional şi cel familial este de 40 la 40 % , în Olanda şi Danemarca acest raport este de 50 la 50.(Cartea albă a copilului- Bucureşti 1997, p 153)

Rolul asistentului social în procedura adopţiei

Participarea asistentului social în plasament are o importanţă deosebită prin complexitatea problemelor pe care le implica plasamentul, acesta dând dovada de multă responsabilitate şi dăruire de sine. În procedura plasamentului asistentul social trebuie să-şi orienteze intervenţia în trei direcţii:

- lucrează direct cu copilul care este afectat de separarea de părinţii biologici;

- lucrează cu familia natural pentru a rezolva problemele care au dus la plasament;

- să pregatească noii parinţi pentru dezvoltarea abilităţior de părinte.(Spănu M. Introducere în asistenţa social a familiei şi protecţia copilului- Chişinău, 1998, p 117)