Politica Socială Comunitară

Esenţa şi cauzele politicii comunitare în crearea unei “dimensiuni sociale”

Principala credinţă a supranaţionalizării UE rămâne în continuare economică, dar responsabilitatea socială va spori în importanţă avansând spre centrul dezbaterilor şi acţiunilor cu privire la viitorul UE. Scopul acestei teme este să surprindă efectele economice ale măsurilor din domeniul responsabilităţii sociale şi să încerce să examineze consecinţele deciziilor conţinute în Tratatul de la Maastricht.

Responsabilitatea socială trebuie abordată prin descifrarea politicii sociale. Aceasta îşi găseşte primul sediu instituţional în Tratatul de la Roma deşi în practică a fost un segment mai puţin dezbătut al construcţiei integraţioniste. Titlul III, Partea a treia (Art. 117 - 128) se refereau, sub titlul “Politica socială” la domeniile legate de ocuparea forţei de muncă, legislaţia muncii, pregătirea cadrelor, securitatea muncii şi prevenirea bolilor şi accidentelor de muncă. Era clar la acel moment că nici o ţară membră nu avea nici cea mai mică intenţie să-şi modifice prevederile legale în domeniul social pentru a le pune în conformitate cu normele europene, şi nici că ţările mai bogate nu dădeau semne că vor face vreun efort să sprijine ţările mai puţin dezvoltate pentru o presupusă egalizare a ratelor şomajului. Mai departe în Tratatul de la Roma (la Art. 130 a) se precizează că “Comunitatea va dezvolta şi accentua acţiunile care să conducă la sporirea coeziunii sale economice şi sociale”. Termenul de “coeziune socială” are o conotaţie specifică în Tratat şi presupune:

- armonizarea unor măsuri în domeniul social pentru a face posibilă circulaţia lucrătorilor în interiorul grupării;

- un obiectiv general de a proteja lucrătorii de potenţialele efecte negative ale realizării pieţei europene integrate şi liberalizate;

- accentuarea consensului ţărilor membre cu privire la problemele specifice ale grupurilor sociale mai puţin favorizate într-o piaţă integrată. Această prevedere se referea la tineri în căutare de loc de muncă, femei, persoanele în vârstă etc.

În esenţă, coeziunea socială trebuia să însemne că avantajele procesului integraţionist trebuiau percepute relativ la fel de către toţi cetăţenii tuturor ţărilor participante.

Distribuţia sporurilor de bunăstare în plan social rezultate de adâncirea integrării rămânea în sarcina guvernelor naţionale, considerându-se că intervenţia organelor comunitare se dovedea necesară doar într-un număr relativ limitat de domenii. Politicile naţionale privind protecţia socială au urmat un proces treptat de armonizare pe măsura avansării procesului de integrare economică. La început nu s-a cultivat intenţia potrivit căreia Comunităţile Europene să ofere resurse pentru menţinerea în limite rezolvabile a bunăstării sociale pentru anumite categorii de persoane. Tratatul de la Roma a conferit organelor comunitare competente, într-un număr limitat de domenii, în principal privitor la: protecţia drepturilor lucrătorilor şi protecţia dreptului de a beneficia de stabilitate şi continuitate socială pentru lucrătorii care se deplasau dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de muncă.

Deşi limitate încă de la început, competenţele organelor comunitare s-au canalizat pentru a asigura oportunităţi şi remuneraţii egale, elaborarea unui pachet legislativ unitar care să asigure protecţia circulaţiei forţei de muncă. Preluând puţin din abilităţile naţionale în materie, deşi, aveau de realizat obiectivul coeziunii economice şi sociale, organele comunitare au acordat o importanţă reziduală coeziunii sociale în raport cu cea economică, deşi paradoxal, nu pot fi concepute decât împreună.

Piaţa comună ce s-a preconizat în prima fază a integrării europene, cuprindea şi libera circulaţie a forţei de muncă, devenită ulterior libera circulaţie a persoanelor. Raţiunile sprijinirii persoanelor care doreau să lucreze în spaţiul integrat, beneficiind de libertatea de angajare, erau prioritar economice. Libera circulaţie a lucrătorilor trebuia să se facă, într-o piaţă integrată, fără să fie afectată de disfuncţionalităţile pieţei. În condiţiile circulaţiei libere a forţei de muncă dintr-o zonă în alta (dintr-o ţară în alta) se generează, în mod firesc, o serie de dezichilibre în rata şi nivelul absolut al şomajului. Anumite măsuri luate în perioada 1957 – 1975 au avut menirea să asigure o cât de cât posibilă circulaţie a forţei de muncă active prin protejarea şi conservarea securităţii sociale a lucrătorilor. Doar în ultimii ani măsurile introduse au avut ca scop înlăturarea şi a celorlalte obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor.

Prin libera circulaţie a forţei de muncă apăreau şi distorsiuni ale echilibrelor economice sectoriale pe care era necesar ca organele comunitare să le gestioneze, dar şi integrarea pieţelor, a sectoarelor productive, a economiilor naţionale în general, avea o puternică componentă socială. Deci, raţiunea principală a unei politici sociale comunitare, coexistentă cu politici sociale la nivel naţional şi complementară acestora, era gestionarea disfuncţionalităţilor, în plan social, pe care le va genera avansarea procesului de integrare europeană.

Alte redefiniri în plan strategic social, erau determinate de creşterea concurenţei intracomunitare prin crearea uniunii vamale, care prin efectele de creare şi deturnare de comerţ, determina puternice acţiuni de restructurare a sectoarelor productive însoţite, iminent, de pierderi de locuri de muncă. Protecţia acestor lucrători, afectaţi direct de mecanismele integraţioniste trebuie făcută, în măsură rezonabilă, şi cu implicare comunitară. Amplificarea concurenţei, putea genera şi stabilirea măsurilor de protecţie a muncii şi de menţinere a unui climat sănătos al activităţii productive, ceea ce crea nevoia protejării lucrătorilor prin crearea unui cadru legal comun.

Necesitatea adoptării unor măsuri care să protejeze lucrătorii şi posibilitatea introducerii lor, ducea însă la o pierdere de flexibilitate şi adaptabilitate a companiilor la noul climat economic comunitar şi internaţional, ceea ce a generat serioase divergenţe între ţările membre. Ratele şomajului în ţările membre sunt mult mai înalte în comparaţie cu alte ţări industrializate şi foarte variate de la o ţară la alta, aşa că pe parcursul întregului proces integraţionist dezbaterile s-au concentrat asupra naturii măsurilor ce trebuiesc introduse pentru a depăşi această problemă. Unele state au sprijinit o completă înlăturare a unor reglementări menite să protejeze lucrătorii, altele continuă să le sprijine şi propun introducerea unor măsuri suplimentare. Şi la nivel comunitar, atât în Comisie cât şi în Parlamentul European există sprijin real pentru viitoare reglementări în domeniul social.

Politicile sociale ale ţărilor membre au diferit substanţial încă de la începutul integrării, în timp ce diferenţele culturale, politice, ideologice, economice şi instituţionale au fost tratate ca priorităţi cu grade variate de acuitate la nivel comunitar. Diferitele decizii naţionale se referă la: cine trebuie să fie sprijinit, ce volum de asistenţă socială individuală trebuie primit şi echilibrul între cheltuielile publice şi private pentru protecţia socială.