Politici sociale, protecție socială și asistență socială

- Teorii privind statul bunăstării

- Bunăstare socială şi protecţie socială

- Furnizorii bunăstării sociale (piaţa, familia, statul, instituţii neguvernamentale); rolul statului în protecţia socială

- Clasificări/ Modele ale statului bunăstării

Între obiectivele declarate ale statelor moderne asigurarea bunăstării membrilor lor ocupă un loc central. Aceasta face ca ele să fie denumite adesea state ale bunăstării (welfare states). In mod tradiţional preocupările legate de asigurarea bunăstării sociale (colective) au fost concentrate în etapa redistributivă, pentru stabilirea criteriilor de acordare a unor venituri în locul sau în completarea celor pe care indivizii le puteau obţine în etapa distributivă. Schimbările socio-demo-economice şi politice extrem de dinamice din perioada postbelică au forţat în timp apropierea politicilor vizând redistribuţia veniturilor de cea a distribuirii lor, preluând reciproc criterii ale repartiţiei resurselor/ veniturilor. Astfel, criteriile eficienţei economice, care guvernau etapa distributivă, au fost preluate şi inserate tot mai explicit între cele ale echităţii sociale, care guvernau etapa redistributivă, şi invers.

Bunăstarea cetăţenilor unui stat este cu atât mai ridicată cu cât acesta găseşte soluţii mai bune de alocare şi gestionare a resurselor de care dispune, ceea ce l-a determinat probabil pe Baldock (Baldock în Baldock et. al /ed., 1999) să spună că politica economică şi cea socială tratează aceeaşi problemă, dar din două puncte de vedere diferite: economic şi social.

„Statul bunăstării” se referă, în sens larg la

1. O formă particulară de stat

2. O formă distinctă de guvernare

3. Un tip specific de societate.

Statul le furnizeaza indivizilor aflaţi în dificultate suport în natură sau servicii sociale în condiţii preferenţiale. Această formă de suport a apărut cu un pas în urma celorlalte, primele preocupări în acest sens fiind cele pentru a asigura hrană la şcoală copiilor săraci, măsuri privind educaţia (“şcoala de duminică” în Marea Britanie), preocuparea pentru starea de sănătate. Condiţiile necorespunzătoare de locuit care caracterizau aglomerările urbane ale acelor timpuri au determinat Statul să intervină în delicata problemă a locuinţelor, până atunci reglementate exclusiv de «piaţă». Pierderile materiale şi umane cauzate de primul război mondial au reclamat şi ele măsuri cu caracter protectiv din partea statului. (Barr, 1993)

Modalităţi de furnizare a bunăstării:

- Servicii şi beneficii care să satisfacă nevoile individuale, să-i furnizeze bunăstare – finanţate şi produse de stat, dar şi finanţate de stat şi produse de/prin sectorul privat;

- Graniţele statului bunăstării nu sunt clar definite.

Statul bunăstării = statul capitalist occidental de după al 2-lea Răzoi Mondial, constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienţei sistemului economic de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismului politicilor sociale redistributive.

Statul tinde să formeze cu celelalte instituţii „producătoare” de bunăstare – sistemul pieţei, familia şi instituţiile nonprofit (biserica, asociaţiile profesionale şi organizaţiile caritabile) – individuală ceea ce se cheamă reţeaua de securitate socială (safety net).

Sistemul de protecţie socială:

- Are la bază principiul subsidiarităţii

- Are ca obiectiv satisfacerea cel puţin a nevoilor minimale ale oricărui individ.

Sistemul de protecţie socială proiectat îmbina un sistem organizat de acumulare şi creare a bunăstării cu unul organizat al drepturilor, status-urilor şi îndreptăţirilor. Raportul său propunea:

- crearea unui plan /schemă de alocaţii familiale;

- un sistem comprehensiv de servicii de sănătate;

- statul trebuie să fie preocupat de asigurarea ocupării depline.