Problema Educației și Societatea Cunoașterii

Educaţia are un rol esenţial în dezvoltarea economico-socială sustenabilă pe termen lung. Importanţa educaţiei este demonstrată în orice moment şi în orice domeniu al vieţii sociale şi personale. Astfel, destinul fiecărui individ, grup şi fiecărei societăţi în ansamblul său depinde de calitatea educaţiei.

Din perspectivă sociologică definim educaţia, ca „ansamblu de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării individuale şi colective”, care include în sfera sa atât instruirea tinerei generaţii în instituţii cu scop educativ,cât şi influenţele educaţionale ale diferitelor contexte sociale. Educaţia constituie un aspect al procesului de socializare prin care oamenii pot dobândi comportamente specifice, necesare pentru participarea activă la viaţa socială. Astfel, chiar dacă nu conştientizăm, educaţia are o influenţă continuă asupra noastră.

Socializarea prin educaţie presupune transmiterea, însuşirea şi aplicarea unor valori (ştiinţifice, tehnologice, culturale, artistice, filozofice, etice, religioase, politice, economice şi nu numai). În funcţie de gradul de organizare, se poate vorbi de educaţie formală, nonformală şi informală. Educaţia formală are loc într-un mediu organizat, este un proces de învăţare cu obiective, timp alocat şi resurse bine stabilite. Spre deosebire de acesta, educaţia informală este procesul permanent de asimilare voluntară şi involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţe din mediul personal de viaţă, din familie, joc, muncă, bibliotecă, mass-media, stradă etc. Aria de extindere a acestuia în timp şi spaţiu depinde de receptivitatea individuală şi presiunea socială, incluzând socializarea, aculturaţia, propaganda şi alte acţiuni sociale cu efecte educative care au şi funcţii de modelare a conştiinţei. Influenţele pedagogice de tip informal provin de la nivelul întregii societăţi, din activităţile cotidiene (economice, comerciale, publicitare, politice, culturale, religioase etc.) şi din situaţiile de viaţă obişnuite care nu presupun proiectarea unor obiective de ordin educaţional. În raport cu activităţile şi cu situaţiile respective se pot înregistra însă numeroase efecte educative pozitive sau negative. Educaţia nonformală se realizeză prin acţiuni educative, filiere de instruire şi reţele de învăţare organizate în afara sistemului de învăţămînt ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de permanentizare a învăţării. Deşi i se pot identifica antecedenţi istorici, educaţia nonformală s-a dezvoltat rapid începând cu a doua jumătate a acestui secol şi este acum în expansiune, incluzând instituţii educative destinate mai ales tinerilor şi adulţilor (universităţi deschise sau populare, colegii comunitare, case de educaţie, cultură sau creaţie etc.). Educaţia nonformală oferă avantaje pentru educaţia adulţilor, de la perfecţionarea profesională, până la educaţia familiei, a părinţilor.

Privind educaţia ca fenomen social o putem defini ca o acţiune umană specifică, care îşi schimbă finalităţile, conţinuturile şi funcţiile o dată cu schimbările societăţii însăşi, pe care o influenţează, la rândul ei. Putem vorbi astfel de caracterul istoric al educaţiei, care evoluând şi-a păstrat rolul de bază, acea de a transmite de la o generaţie la alta sistemul de valori acumulate de o societate la un moment dat, experienţa de muncă şi de viaţă dobândită până în acel moment. Este din ce în ce mai important urmărirea fenomenelor şi proceselor sociale având în vedere estimarea schimbărilor (de exemplu privind piaţa muncii) privind cei implicaţi în antrenarea educaţiei, pentru a putea răspunde noilor solicitări. Acest lucru nu este deloc uşor dacă considerăm schimbările permanente şi foarte rapide din ultimele decenii.Dacă analizăm din punct de vedere al organizării, aceste dificultăţi apar mai ales în cazul educaţiei formale, care presupune organizare. Schimbările în acest sens sunt mai greu de realizat, astfel de multe ori cunoştinţele dobândite în cadrul unei instituţii nu sunt de reală actualitate, dar acestea se completează (educaţia nonformală şi informală). Se apreciază de asemenea că va trebui să crească rolul acordat educaţiei în acele acţiuni menite să rezolve o seamă de probleme acute ale societăţii contemporane, cum sunt: consumul de droguri, securitatea naţională, regională şi a planetei. În acest context este demnă de remarcat opinia lui Jerry Mander, în virtutea căreia „Oamenii care elogiază tehnologia spun că ea ne-a adus un nivel de viaţă mai bun, ceea ce înseamnă o mai mare viteză, o mai mare varietate de opţiuni, mai mult timp liber şi mai mult confort. Nici unul dintre aceste beneficii nu ne vorbesc despre satisfacţie, fericire, siguranţă, ori despre capacitatea umană de a întreţine viaţa pe pământ”. Putem trage deci concluzia, că schimbările sunt atât potitive cât şi negative, astfel transformările sociale, economice, tehnologice vor marca viaţa fiecărui individ, a întregii colectivităţi, bineînţeles în mod diferit. Dezvoltarea durabilă este în strânsă legătură cu educaţia, impactul noilor tehnologii informaţionale şi de comunicare asupra sistemelor educaţionale va trebui să fie semnalat şi implicit susţinut de către factorii de decizie şi, în special de către guvernanţi. Remarcăm însă şi faptul că aceşti factori de decizie, de multe ori recurg la manipulare sau reţinere de informaţii, care alături de lipsa interesului real pentru educaţie şi informare împiedică dezvoltarea acestui domeniu în timp real.

Abordarea sociologică a sistemului educaţional a condus la consacrarea unei discipline specializate în forma sociologiei educaţiei. Deşi există o tradiţie iniţiată de neokantieni (cum ar fi Paul Natorp) în forma pedagogiei sociale sau sociologice şi mai ales de Emile Durkheim (care a scris o lucrare specială de sociologia educaţiei şi a desfăşurat analize sociologice ale sistemului francez de învăţămînt) sau de şcoala sociologică de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti, sociologia educaţiei era, la jumătatea acestui secol, o ramură încă subdezvoltată a sociologiei, atrăgînd prea puţin interesul sociologilor, începînd însă cu sfîrşitul deceniului al şaselea şi mai ales în următoarele, analiza sociologică a educaţiei se intensifică şi se diversifică, dobîndeşte statut de legitimitate academică prin instituirea de cursuri şi catedre universitare, apar culegeri colective de studii şi manuale, astfel că în prezent se consideră a fi una din ramurile dezvoltate ale sociologiei.