Protecția Socială a Vârstnicilor în România

V. Miftode (1995) consideră că în a desemna o persoană ca fiind vârstnică se utilizează două criterii: biologic şi cronologic. Cel de-al doilea este cel mai frecvent utilizat și potrivit acestuia, o persoană este considerată ca fiind vârstnică după ieşirea sa la pensie, pentru munca depusă şi limita de vârstă. Alaturi de termenul de pensionari, mai sunt întâlniți termeni ca: vârsta a treia, persoanele în vârstă, seniori.

În anii ”70, sintagma vârsta a treia a cunoscut o largă utilizare în ţările europene, o dată cu apariția universităţilor pentru vârsta a treia, a cluburilor pentru vârsta a treia şi a turismului specific. Vârsta a treia devenea, astfel, o nouă tinereţe (D. Gîrleanu-Şoitu, 2006, p.22-23).

În anul 1985, Adunarea Generală a O.N.U. a recomandat următoarea clasificare a persoanelor în funcţie de vârstă:

• adulţi, între 45 şi 59 de ani;

• persoane vârstnice, între 60 şi 64 de ani;

• persoane bătrâne, între 65 şi 90 de ani;

• persoane foarte bătrâne, peste 90 de ani.

În prezent, O.N.U. recomandă vârsta de 65 de ani drept limita de la care o persoană se consideră vârstnică (D. Enăchescu și M. G. Marcu, 1995, p.118-119). Se cunoaşte că bătrâneţea este însoţită de modificări profunde ale organismului, o stare asociată cu boli frecvente şi diverse.

Această situaţie, însoţită uneori de lipsa unor venituri corespunzătoare sau de sprijin şi ajutor familial, constituie principala cauză a problemelor sociale întâlnite la persoanele vârstnice, probleme care pot prezenta o serie de particularităţi în funcţie de anumite condiţii specifice.

De aceea, pentru aceste categorii de persoane, respectiv pentru acelea lipsite de venituri şi de susţinători legali, a celor cu venituri insuficiente şi fără familie, sau a bolnavilor cronici care nu pot fi îngrijiţi în familie, au fost reglementate o serie de servicii și beneficii de asistenţă socială.

Principiile care stau la baza acordării de servicii și beneficii de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice se fundamentează pe principiile enunţate de Organizaţia Naţiunilor Unite şi vizează: respectarea demnităţii umane, promovarea autonomiei persoanei, promovarea participării şi responsabilizării, facilitarea accesului la serviciile de îngrijire, proximitatea, solidaritatea socială, parteneriatul interinstituțional, abordarea multidisciplinară, libertatea de a alege, egalitatea de şanse şi nondiscriminarea, transparenţa şi responsabilitatea publică, complementaritatea şi abordarea integrată.

Protecţia socială a persoanelor vârstnice trebuie să asigure respectarea drepturilor aşa cum sunt ele reglementate în tratate şi convenţii internaţionale. România trebuie să promoveze măsuri de protecție socială adecvate destinate persoanelor vârstnice pentru a permite acestora să rămână membri deplini ai societăţii, în conformitate cu art. 23 referitor la drepturile persoanelor vârstnice din Carta Socială Europeană revizuită şi respectând prevederilor art. 13 referitor la drepturile pentru asistenţă socială şi medical din cadrul aceluiaș document. Astfel, ea şi-a asumat acest rol prin adoptarea Legii nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite (adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996) dar şi în calitate de ţară membră O.N.U.

Strategia de asistenţă socială în favoarea persoanelor vârstnice reprezintă o prioritate şi se fundamentează pe evaluarea situaţiei prezente, pe identificarea potenţialelor riscuri la care este expusă persoana vârstnică şi pe principiile enunţate de Organizația Naţiunilor Unite.

Prin Declaraţia de la Viena din 1998 – „A îmbătrâni în Europa: Solidaritatea între generaţii - bază a coeziunii sociale”, prima Adunare Generală a Naţiunilor Unite consacrată îmbătrânirii, stabilea necesitatea elaborării unor politici globale referitoare la îmbătrânire şi persoane vârstnice, aceasta fiind privită drept un răspuns şi o şansă de dezvoltare demografică, o condiţie a menţinerii şi întăririi coeziunii sociale.

În aprilie 2002, la Madrid, a doua Adunare Generală a Naţiunilor Unite consacrată îmbătrânirii a adoptat Planul Internaţional de Acţiune privind Îmbătrânirea şi Declaraţia Politică, documente ce cuprind recomandări privind implementarea măsurilor capabile să răspundă atât oportunităţilor, cât şi provocărilor generate de fenomenul de îmbătrânire a populaţiei în secolul XXI. Scopul final al acţiunilor ce vor fi întreprinse este acela de a promova o societate pentru toate vârstele.

Bătrâneţea a început să fie considerată un risc de dependenţă şi de excluziune socială. Ca atare, protecţia socială a persoanelor vârstnice se regăseşte ca temă prioritară, inclusiv în documentele Comisiei Europene ce vizează elaborarea unor obiective şi planuri de acţiune socială comune, în cadrul metodei de coordonare deschisă a politicii de combatere a excluziunii sociale, enunţată la summit-ul Consiliului European de la Lisabona din martie 2000.