Recenzie - A supraveghea și a Pedepsi

Lucrarea de faţă , “A supraveghea şi a pedepsi” scrisă de Michel Foucault, cuprinde 417 pagini şi a fost publicată la Editura Paralela 45, Piteşti în anul 2005 , fiind la a doua ediţie revizuită .Această operă a fost publicată pentru prima dată în anul 1975 la Editura Gallimard.

„A supraveghea şi a pedepsi” analizează schimbarea produsă în sistemele de putere între 1760 şi 1840. Subiectul se concentrează asupra trecerii de la puterea de a pedepsi, aşa cum se manifesta în Vechiul Regim, la puterea de a supraveghea şi a disciplina, aşa cum se manifesta în instituţiile din secolul al nouăsprezecelea. Simbolul vechiului tip de putere este eşafodul, în timp ce exemplul cel mai tipic pentru cel nou este închisoarea.

Lucrarea este structurată pe patru părţi , fiecare dintre acestea având câte un titlu sugestiv pentru ceea ce discută autorul pe parcursul capitolelor, astfel:

- Partea 1 - Supliciul

- Partea a 2- a - Pedeapsa

- Partea a 3- a - Disciplina

- Partea a 4- a -închisoarea

Fiecare dintre aceste părţi sunt structurate pe câte două sau trei capitole.

Michel Foucault îşi propune să facă o analiză a sistemelor punitive, sisteme ce s-au schimbat de-a lungul timpului.

Lucrarea se deschide cu imaginea terifiantă a unui adevărat spectacol al cruzimii: „ În Place de Greve , pe un eşafod ce va fi înălţat în acel loc, urma să-i fie smulsă cu un cleşte înroşit în foc carnea de pe piept, braţe, coapse şi pulpele gambelor (....) după care corpul trebuia să-i fie tras şi dezmembrat de patru cai (...)” (p.7) contrastând aceste imagini cu o alta imagine a unei case moderne de deţinuţi ce scoate în evidenţă faptul că fusese instaurat un alt stil penal în care cei pedepsiţi au un program bine stabilit şi în care tortura prezentată ca un spectacol a dispărut.

În cea de-a doua parte a lucrării , „ Pedeapsa”, ne este prezentată situaţia celor condamnaţi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea când pedeapsa cu moartea este valabilă doar pentru cei acuzaţi de asasinate : „ Trebuie să se pedepsească nu la fel ca până atunci : să fie eliminată înfruntarea fizică dintre suveran şi condamnat, să dispară confruntarea corp la corp între răzbunarea monarhului şi mânia înăbuşită a mulţimii, prin intermediul celui supliciat şi al călăului , în scurtă vreme, suplicil a devenit intolerabil” . (p.95)

În timpul Vechiului Regim, puterea era orientată către manifestări spectaculoase deoarece se considera că pedepsirea prin dezmembrarea completă a trupului criminalului era o manifestare a puterii monarhului.

Această abordare a fost înlocuită treptat de o alta, dupa cum se vede începând cu cel de-al doilea capitol, prin faptul că se pretindea că noua doctrină se concentrează asupra sufletului criminalului. Foucault a demonstrat că pur şi simplu se urmărea să se obţină un tip disciplinat de comportament. Criminalul trebuia disciplinat, nu pedepsit.

De altfel, incepând cu secolul al XVIII-lea, justiţia tinde să devină mai riguroasă şi mai severa faţă de infracţiunile petrecute, iar în Franţa s-a instituit chiar şi un aparat poliţienesc pentru a împiedica amplificarea crminalităţii.

Reformatorii au propus mai multe tipuri de pedepse care să corespundă cu delictele înfăptuite de către delincvenţi, spre exemplu cei care erau vinovaţi de delapidare primeau amendă, celor care furau li se confiscau diverse bunuri iar asasinii primeau pedeapsa cu moartea.

Dacă în primele două parţi ale cărţii Foucault a descris diferitele mijloace de tortură şi pedepsire, în partea a treia s-a concentrat asupra tehnicilor de disciplinare care puteau fi găsite în armată, spital, liceu sau închisoare. Multe dintre procedeele disciplinare existau încă de multă vreme , însă de abia în a doua jumătatea a secolulului al XVIII-lea disciplina fabrică corpuri supuse şi exersate, “corpui docile”, după cum le numeşte Foucault. “Disciplina se ocupă înainte de toate de repartizarea indivizi¬lor în spaţiu” (p.180) şi din acest motiv internatul devine cel mai perfecţionat mod de educare şi se impune construirea mai multor cazărmi , pe lângă cele existente. În spitale este pus la punct un sistem de verificare a numărului de bolnavi a identităţii acestora şi a unităţilor de care aparţin.Apoi sunt reglementate plecările şi sosirile, bol¬navii sunt obligaţi să rămână la ei în saloane iar la fiecare pat, este afişat numele celui care-1 ocupă; fiecare individ care primeşte îngrijiri este înscris într-un registru pe care medicul este obligat să-1 consulte în timpul vizitei; mai târziu, a urmat izolarea contagioşilor.

Formarea şcolarilor trebuia făcută cu cât mai puţine explicaţii. Aveau un cod al semnalelor, simbolizat printr-un mic aparat de lemn ,care se numea sugestiv

“ Semnalul” şi cu ajutorul acestuia erau elevii atenţionaţi.. De exemplu cand suna o dată, elevul trebuia să citească, când acesta pronunţa greşit o literă, o silabă sau un cuvânt, producea două sunete, succesiv şi fără pauză. Din acest motiv elevii erau obligaţi să înveţe acest cod al semnalelor pentru a şti să răspundă în mod automat la ele.