Recenzie - Aziluri

Autorul acestei cărţi, publicate în anul 1961, Erving Goffman, renumit sociolog american îşi petrece trei ani din viaţă studiind institutiile medicale americane şi nu numai,dar mai ales Spitalul St. Elizabeth din Washington. Cartea sa, fiind rezultatul diverselor surse scrise, provenite din studii de psihiatrie, memorii şi a observatiei participative a lui Goffman, între anii 1954-1957, în spitalele, azilele şi închisorile din America, trăind astfel pe propria-i piele şi văzând adevarata viaţă a instituţionalizaţilor, dar a cărui identitate adevarată aceştia nu o cunoşteau.

Cartea este alcătuită din patru eseuri, după cum urmează: primul capitol - “Despre caractericticile instituţiilor totale”, cel de-al doilea - ”Cariera morală a pacientului psihiatric”, cel de-al treilea - ”Viaţa clandestină a unei instituţii publice”, iat ultimul capitol ”Modelul medical şi spitalizarea psihiatrică”. ”Aziluri”este o carte cu adevarat fascinantă, o realitate crudă dar bine de cunoscut, o carte care nu poate să nu trezească în tine o fărâmă de revoltă sau măcar un sentiment de neputinţă, neputinţa de a schimba ceva într-un sistem cu aşa o mare amploare.

În urma observaţiilor făcute de autor în diferite instituţii, am constatat că ideea centrală a cărţii este aceea că nu e nici o diferenţă între instituţiile al căror principal scop diferă, de exemplu între un spital şi o închisoare. În ambele cazuri, instituţia e cea care controlează individul, făcându-i un program de desfăşurare strict. De aceea ele sunt numite de către autor „instituţii totale”- ele încapsulează absolut orice activitate a individului instituţionalizat, iar el trebuie să se integreze în această instituţie. Aceste, instituţii totale sunt “un loc în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea un numar mare de indivizi cu statut similar, despărţiţ de restul societăţii pentru o perioada de timp apreciabilă şi care duc împreuna o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de către instituţie”. Aceste instituţii totale pot fi clasificate in cinci categorii, după cum urmează : instituţii menite să ia în grijă persoane neputincioase şi inofensive, cum ar fi aziluri pentru bătrâni, orfelinate, cămine pentru nevăzători, instituţiile pentru persoanele considerate incapabile să îşi poărte de grijă şi care prezintă o ameninţare la adresa societăţii, cum sunt sanatoriile TBC, spitalele de psihiatrie, instituţii cu rol de a apara societatea de cei ce reprezintă o ameninţare intenţionată, adica închisorile, lagărele de concentrare şi cele de război, instituţii care permit desfăşurarea optimă a anumitor activităţi, precum şcolile cu internat, lagărele de munca, navele, căzărmile militare şi instituţii dedicate religiei cum sunt mănăstirile şi schiturile.

Orice instituţie are şi un scop, însă, pe lângă scopul direct, mai există şi unul secundar- unul specific instituţiei. Pentru buna desfăşurare a instituţiei şi pentru personal este mult mai uşor ca aceasta să fie organizată, adică toţi instituţionalizaţii să aibă acelaşi program şi astfel să fie mai uşor de supravegheat. Acest program este învăţat de către instituţionalizaţi în momentul în care intră în instituţie, fiind oarecum uniformizaţi prin acest set de reguli.

În instituţiile totale există o diferenţă majoră între grupul mare de indivizi supravegheaţi, numiţi ,,instituţionalizaţi”, şi personalul de supraveghere, redus numeric. Persoanele instituţionalizate trăiesc în instituţie, contactul cu lumea din afara zidurilor fiindu-le restricţionat; angajaţii lucrează în instituţie opt ore pe zi şi sunt integraţi social în lumea exterioară.

În continuare, autorul prezintă instituţia din perspectiva instituţionalizaţilor, iar apoi din perspectiva angajaţilor instituţiilor. Dacă şederea, instituţionalitaţilor în instituţie este de lungă durată, poate surveni ceea ce s-a numit ,,deculturaţie”, adică o ,,dezvăţare” care îi face temporar incapabili să se descurce cu anumite caracteristici ale vieţii de zi cu zi în afara instituţiei, dacă şi când reuşeşte să se întoarcă în lumea din afară. La intrarea în instituţie, individul trece printr-o primă serie de înjosiri, degradări, umiliri şi plângeri ale eului. Eul său este degradat sistematic, chiar dacă, de multe ori, fără intenţie. Ca urmare, survine deposedarea de roluri. Goffam afirmând: “ Bunurile personale ale unui individ constituie o parte importanta a materialelor din care isi construieste eul,dar,in calitate de institutionalizat,usurinta cu care il manevreaza personalul tinde sa creasca o data cu cresterea gradului in care este deposedat”. Călugărilor li se cere să-şi schimbe o dată pe an chilia pentru a nu se ataşa de ea. În închisori, lipsa ocaziilor pentru interacţiuni heterosexuale îi poate crea individului teama de a-şi pierde masculinitatea. Un tip frecvent întâlnit de contact contaminant este sistemul de adresare folosit pentru instituţionalizaţi.