Recenzie - Michel Foucault - A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii

Michel Focault a trăit între anii 1926 – 1984. El a publicat mai multe cărţi cum ar fi Folie et deraison. Histoire de la folie a l’age classique (1961), Naisance de la clinique. Une archeologie du regard medical (1963), Le mots et les choses (1966), L’arheologie du savoir (1971) şi nu în ultimul rând Surveiller et punir. Naissance de la prison (1975).

În continuare aş dori să prezint mai pe larg cartea „A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii”, care a apărut în anul 1975. Tema centrală a acestei cărţi este puterea, cum descrie şi Sorin Antohi, Foucault „ inventează o nouă concepţie despre putere”.

Foucault consideră că puterea are 5 caracteristici.

Puterea este pozitivă – deşi autorul ne propune o imagine puţin indulgentă a puterii, aceasta din urma nu este pur şi simplu punitiva, deşi feroce, detestabilă şi proliferantă, puterea este o producţie continuă alimentata de nevoile umane. Astfel, în plan etic idea unei puteri pozitive, creatoare şi care-şi reface energia prin participarea „pacienţilor” săi face din orice individ un „colaborator”, din orice victimă propriul său călău.

Puterea este exerciţiu, este mai curând strategie decât posesiune, e exercitată mai curând decât deţinută, nu este un privilegiu al clasei dominante, ci un efect general al poziţiilor strategice ale acesteia din urma.

Puterea funcţionează simultan la nivel macro şi la nivel micro – raportul micro/macro nu e un dualism extrinsec, nici nu e complet caracterizat prin diferenţa de talie, scară, resurse, ambiţii: cele două niveluri coexistă şi interacţionează.

Puterea şi cunoaşterea sunt inseparabile – transformarea fiinţei umane în subiect e însoţită de constituirea subiectului în obiect de cunoaştere prin intermediul practicilor şi discursurilor asociate, respectiv psihiatriei, medicinii clinice şi teoriei penale.

Celor 5 caracteristic îi mai adaugă istoricitatea, adică el refuză conceptul universalităţii şi a apriorismului, delimitând astfel analiza puterii penale.

Lucrarea în sine este structurată pe patru părţi , fiecare dintre acestea având câte un titlu sugestiv pentru ceea ce discută autorul pe parcursul capitolelor.

Astfel: prima partea se numeşte - Supliciul, ceea de a doua Pedeapsa, a treia Disciplina, iar ultima parte Închisoarea. Fiecare dintre aceste părţi sunt structurate pe câte două sau trei capitole. Michel Foucault îşi propune să facă o analiză a sistemelor punitive, sisteme ce s-au schimbat de-a lungul timpului.

Potrivit lui Foucault, evoluţia istorica a puterii penale cunoaşte un punct de inflexiune în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când descompunerea şi dispariţia Vechiului Regim antrenează o mutaţie a principiilor şi practicilor politico – juridice: de la o putere tradiţionalistă – neregulată şi discontinuă (subinstituţionalizată) - un fel de tranzacţie perpetua între legalitate şi ilegalitate, se trece la o putere de tip nou – specifică burgheziei -, care nu mai tolerează ilegalismele populare, ci îşi propune să le elimine. În Vechiul Regim, pedepsele erau exemplare, fiindcă supliciul răzbuna lezarea unei autorităţi personalizate – chiar sacre: regicizii erau pedepsiţi pentru atingerea “celor două corpuri ale regelui”, şi trebuia să transmită unei populaţii slab încadrate instituţional un mesaj disuasiv. Scenografia şi regia minuţioasă a caznelor şi execuţiilor publice erau cadrul unei ceremonii politice în care era reconstruită suveranitatea monarhului, tocmai ştirbită de delicvent, iar asistenţa semnifică prin chiar prezenţa ei lângă eşafod faptul că recunoaşte acea suveranitate.

Frica puterii de mişcările populare a dus mereu la exigenţa unei reţele cat mai puţin permeabile pentru delicte, precum şi la principiul unei pedepse sistematice. Astfel funcţia penalităţii continue a fost preluată de poliţie şi sistemul penitenciar. Apariţia poliţiei moderne în Franţa coincide cu intervenţia panoptismului de către Jeremy Bentham. Idea lui Bentham era de a construi o structura circulara din centrul căreia un observator ascuns îi putea supraveghea continuu pe cei distribuiţi în spaţiile de pe circumferinţa

Închisoarea a fost drastic criticată: s-a spus că nu pedepseşte eficient, că este chiar o uzină de delicvenţi, o şcoală a delictului. Totuşi, închisoarea a rezistat, iar în anul 1820 s-a afirmat ca pedeapsă universală, punând astfel punct unei îndelungate polemici dintre delicte şi pedepse. Până la Beccaria, cu toate înnoirile care încercau limitarea voinţei Prinţului, anunţa noua ideologie capitalistă, dar ceva din arhaitatea legii talionului subzista în sistemul penal, deoarece, deşi teoretic proporţionale, pedepsele rămâneau de aceeaşi natură cu delictul: execuţie pentru asasinat, confiscarea bunurilor pentru furt, închisoarea pentru privarea de libertate. De la Benhtam şi până astăzi, principiul proporţionalităţii se restrânge la durata pedepselor, care devin unice ca natură: deşi există o variaţie în regimul detenţiei, iar unele state se mai aplică pedeapsa capitală, tendinţa este de a impune privarea de libertate ca pedeapsă universala şi de a transforma astfel însăşi esenţa relaţiei dintre instituţiile puterii şi delincvenţi: accentul cade pe supraveghere şi terapie, nu pe răzbunare şi pedepsire. Aşadar, societatea noastră e mai curând benthamiană decât beccariană.