Recenzie - politica, o vocație și o profesie

Maximilian Weber născut în 21 aprilie 1864 şi decedat în 14 iunie 1920, Max Weber, cum e mai cunoscut a fost un economist politic şi sociolog german, fiind considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei şi administrării publice. El şi-a început cariera la Universitatea din Berlin, şi mai târziu a lucrat la Universitatea Freiburg, Universitatea din Heidelberg, Universitatea din Viena şi la Universitatea din Munchen. A fost o persoană influentă în politica germană contemporană, fiind unul dintre negociatorii Germaniei la Tratatul de la Versailles şi membru al comisiei însărcinate cu susţinerea Constituţiei Weimar. S-a ocupat în principal cu studiul sociologiei religiilor şi a guvernului, dar prin munca sa a adus contribuţii şi în domeniul economiei(1).

Această carte, Politica, o vocaţie şi o profesie, în limba germană Politik, als Beruf scrisă de Max Weber, este defapt un discurs ţinut studenţilor, după Primul Război Mondial.

Max Weber îşi începe discursul cu câteva întrebari legate de diferite noţiuni din sfera politicii, cum ar fi: politica, conducerea autonomă, uniunea politică, stat, stat modern, constrângere fizică, acesta fiind instrument specific politicii, şi anarhia pe care le explică, dând exemple din diferite domenii de activitate. Dupa parerea sociologului Max Weber „A face politica înseamnă a te strădui să participi la putere sau a te stradui să influenţezi împărţirea puterii …” Din această afirmaţie reiese faptul că doar cel ce aspiră la putere poate face politică. Puternic este şi statul, fiindcă e considerat un raport de dominare a oamenilor de către oameni.

În continuare el vorbeşte de temeiurile legitimităţii, care sunt trei la număr, şi anume: primul fiind autoritatea eternului de altă dată, referindu-se aici la dominaţia tradiţională, al doilea la autoritatea dată de carisma conducătorului, importanţa personalităţii conducătorului, şi nu în ultimul rând de dominaţie în virtutea legii. El îşi continuă discursul punând accent pe dominaţie în virtutea devotamentului supuşilor faţă de carisma strict personală a conducatorului, credinţă în persoana lui. Aceşti politicieni “prin vocaţie”, cum îi numeşte el, carismatici nu sunt singurele elemente de mare importanţă în angrenajul luptelor politice pentru putere, mai de grabă ar fi mijloacele ce le stau la dispoziţie, instrumentele care apelează la interesul personal, fiind răsplata materială şi statutul social.

Pentru a menţine dominaţia sunt necesare mijloace materiale exterioare pentru conducere, Uniune politică o vom numii, uniune articulată după o “ierarhie a stărilor”. În toate structurile politice găsim şi o regie personală a stăpînului. Peste tot, în dezvoltarea statului modern gestiunea asupra întregului aparat politic se concentreaza intr-un singur vârf. Statul modern fiind o unitate de dominatie instituţionalizată.

În continuarea discursului său, Max Weber exemplifică cum se poate face politică, categorisindu-i pe politicieni în politicieni profesionoşti şi politicieni de ocazie, denumindu-i şi politicieni profesionişti, cu chemare sau politicieni de ocazie. El consideră, în general, că orice om ce pune ştampilă pe buletinul de vot este un politician de ocazie, însă el nu se referă numai la acestia, explicând, că politicieni de ocazie sunt şi membrii conducerii unui partid politic, care însa nu trăiesc din politică, nu aceasta fiind principala lor sursă de venit. Cel de-al doilea tip de politician, cel profesionist este în exclusivitate consacrat seviciului său, fiind categorisit ca un personal profesionist. Sociologul a găsit în continuare două moduri de a face din politică o profesie, explicând, că, ori trăieşti pentru politică, ori trăieşti din politică. Însă tot el afirmă, că orice om care trăieşte pentru o cauză trăieşte din acea cauză. Conducerea unui stat sau partid de către oameni care trăiesc exclusiv pentru politică presupune o necondiţionată recrutare “plutocratică”. Politicianul profesionist care trăieşte din politică e salariat sau subvenşionat.

Luptele dintre partide nu au devenit doar lupte pentru promovarea unor programe politice, ci mai cu seama lupte pentru controlul asupra repartizării posturilor. Astfel statul şi instituţiile au devenit un sistem de asigurat posturi profitabile, un mijloc în vederea atingerii unui scop, a unor câştiguri. Acestei tendinţe i se opune funcţionarul modern specializat în ani lungi de studiu.

Necesitatea conducerii unitare a aparut odata cu trecerea la statul constituţionalizat. Instanţele administrative supreme, colegiale sub conducerea principelui au constituit un cabinet din principalii lui oameni de încredere. Bătălia dintre funcţionarii profesionişti şi puterea autocrată a avut loc pretutindeni pâna la apariţia parlamentarilor. Ministru funcţionar fiind cel care răspundea şi cel care acoperea principele.