Recenzie - viața cotidiană ca spectacol

Sociolog şi scriitor american, Erving Goffman, născut în anul 1922 în Canada, îşi obţine masteratul în discipline umaniste la Universitatea din Chicago în anul 1949, iar doctoratul, în 1953.

Cea mai mare contribuţie a sa la teoria socială este studiul despre interacţiunea simbolică, în perspectivă dramaturgică, în dezvoltarea teoriei sale microsociologice simţindu-se şi influenţa unor sociologi renumiţi, ca George Herbert Mead sau Herbert Blumer.

Din volumele sale publicate,merită să amintim: „The Presentation of Self in Everyday Life”(1956, 1959), „Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity”(1963), „Strategic Interaction”(1969), dar şi altele.

Una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Goffman este „Viaţa cotidiană ca spectacol”, publicată la Bucureşti, în anul 2003 de Editura Comunicare.ro, în traducere de Simona Drăgan şi Laura Albulescu.

Prin intermediul acestei cărţi, Erving Goffman elaborează viziunea dramaturgică în interacţiunea umană. El sugerează că viaţa este asemenea unui teatru, portretizând importanţa acţiunii umane.

Pentru sociologul american, societatea nu este o creaţie omogenă; noi trebuie să acţionăm diferit în situaţii diferite. În centrul analizei sale stă relaţia dintre performare şi scenă, luând în considerare toate elementele acesteia: un actor performează într-un cadru, care este constituit din scenă (stage) şi culise (backstage); el este asistat de un public dar, în acelaşi timp, el însuşi devine public pentru spectatorii săi.

Atunci când ne aflăm în prezenţa altora, aceştia vor încerca să obţină de la noi cât mai multe informaţii, pentru a putea defini situaţia; la rândul nostru, noi vom încerca să controlăm impresia celorlalţi despre noi şi despre respectiva situaţie. Cu alte cuvinte, nu vom transmite decât acele impresii pe care dorim ca ceilalţi să le aibă despre noi, într-un mod teatral, presupus involuntar.

În acest caz, publicul are două variante, două modalităţi din care pot privi situaţia: prin limbaj verbal, caz în care individului care performează un rol îi este uşor să manipuleze situaţia, sau printr-un limbaj expresiv, comportamental, ce funcţionează ca un filtru de validare a informaţiilor transmise verbal. Folosind cuvintele autorului, „ceilalţi au tendinţa de a verifica aspectele controlabile ale comportamentelor cu ajutorul celor mai puţin controlabile”(35 p).

Goffman sugerează că, deseori, în interacţiunile cu ceilalţi, suntem, mai mult sau mai puţin, falşi, întrucât nu vom spune ceea ce simţim cu adevărat, ci vom avea tendinţa să dăm o definiţie a situaţiei cu care credem că şi ceilalţi vor fi de acord, creându-se astfel un consens superficial, cauzat de faptul că ne ascundem adevăratele opinii în spatele unor „afirmaţii bazate pe valori la care toată lumea prezentă se simte obligată să adere”(37 p). Autorul defineşte acest nivel de acord dintre participanţii interacţiunii „consens de lucru” („working consens”).

Termenul de „interacţiune” este definit de Goffman ca fiind „influenţa reciprocă a indivizilor asupra acţiunilor celuilalt, atunci când se află unul în prezenţa fizică imediată a altuia. O interacţiune se poate defini ca suma actelor care se petrec pe parcursul unei anumite ocazii, atunci când un număr dat de indivizi se află continuu unul în prezenţa celuilalt.”(43 p). În orice interacţiune, prima impresie contează. Definirea iniţială a unei situaţii, aşa cum individul o proiectează, tinde să reprezinte o bază pentru activitatea care va urma. Astfel, când definim o situaţie, o facem în aşa fel încât publicul cu care interacţionăm să îşi dea seama în mod evident ce aşteptăm noi de la el, cum vrem noi să perceapă el că suntem în realitate.

În capitolul al doilea, intitulat sugestiv „Echipele”, Erving Goffman pune în discuţie importanţa interacţiunii mai multor performeri în punerea în scenă a unei anumite situaţii. Autorul ţine să precizeze că va folosi termenul de „echipă performatoare” sau, pur şi simplu, „echipă”, pentru a se referi la „orice grup de indivizi care cooperează pentru a pune în scenă o anumită rutină” (103 p). În acest caz, fiecărui participant îi revine un anumit rol, ce implică diverse sarcini, niciodată aceleaşi cu ale altui participant, acest lucru servind la crearea şi menţinerea impresiei pe care publicul se aşteaptă să o primească.