Rituri de trecere

Capitolul I

-Aspecte teoretice ale riturilor de trecere-

1. Clasificarea riturilor

Umanitatea a cunoscut încă din cele mai vechi timpuri diverse forme de stratificare socială, de grupare a idivizilor in grupuri mai restrânse care au ca rol identificarea acestora cu rolul pe care îl au de îndeplinit in societate. Astfel, cea mai rudimentară formă de a împarti societatea este bazată pe principiul laicitații si al sacralității, între lumea sacră și lumea profană existând incompatibilitate într-atât încât trecerea de la o dimensiune a existenței la cealaltă necesita un stadiu intermediar. Un alt temei de separare a grupurilor de indivizi este cel economic, spre exemplu împarțirea pe pături sociale.

Trecerea unui individ dintr-o pătură socială în alta este condiționată de depașirea unor bariere, a unor praguri prin care exponentul unei clase sociale dă dovadă ca este capabil sa se integreze în noul grup de care aparține, sau prin care individul dobândește anumite calități necesare depașirii vechii sale condiții sociale.

În măsura în care societatea este mai primitivă sacrul ocupa un loc mai important în viața individului si a societății, guvernând majoritatea aspectelor existentei umane începând de la naștere, continuând cu elementele definitorii ale vieții individului și anume familia, adăpostul și hrana până la moartea acestuia. De asemenea, numeroase societăți sau grupuri sunt organizate pe fundamente magico-religioase, ele fiind capabile să tranziteze alte grupuri sau forme de împarțire a indivizilor. Astfel, tagma preoțească a unei denominațiuni religioase se comportă ca un întreg unitar, preoții considerându-se frați indiferent de țara din care provin sau de limba pe care o vorbesc.

Interpunerea și suprapunerea societăților poate fi exemplificată și într-un cadru mai restrâns, cel familial, unde indivizii fac parte din categorii distincte de vârstă și sex dar formeaza cu toate acestea un ansamblu unitar numit familie. În plan politic putem vorbi despre împarțirea locuitorilor pe regiuni, pe orașe, pe triburi, pe clanuri și ginte.

Viața individului este compusă din treceri succesive de la un anumit grup la altul, de la un nivel la altul, de la o clasă socială la alta. Odata cu înaintarea în vârstă individul își schimbă statutul social, asemenea unui preșcolar care odată cu împlinirea vârstei de șapte ani și înscrierea în cadrul ciclului de învățământ primar trece de perioada-prag a înscrierii și devine elev. Într-un alt context putem vorbi de acte speciale care însoțesc trecerea de la un cadru social la altul cum sunt perioadele de ucenicie premergătoare schimbării ocupației sau al locului de muncă. Într-o manieră asemanatoare se organizează ceremoniile de trecere la popoarele semi-civilizate. Conștientizarea faptului ca orice acțiune a individului produce o reacțiune a condus la impunerea acestor ceremonii pentru a crea un context favorabil schimbarii, astfel trecerea de la un stadiu la altul este realizată fară ca echilibrul societații să fie perturbat de modificarile ce au loc in interiorul acesteia. Oricare formă de existență umană necesită anumite momente de cotitură, momente de modificare a statutului ființei umane precum nașterea, căsătoria, procreerea și moartea, acestea devenind subiectul unor ceremonii cu scopul comun de a facilita trecerea individului dintr-o dimensiune a existenței în alta. Având același scop, aceste ceremonii sunt asemănatoare, suferind alterații pe măsura ce individul înainteaza pe scara socială depașind anumite limite și frontiere. Asemena etapelor care guvernează existența Universului si bunul mers al proceselor si al fazelor existențiale ale lumii naturale de care omul este strâns legat, existența unor praguri și ceremonii care sa guverneze viața socială si individuală este o condiție sine-qua-non a existenței umane. Astfel trecerea de la un sezon la altul, de la un an la altul sunt procese marcate de evenimente-cheie cu rol de prag precum solstițiile pe cand în plan social și uman aceste procese de schimbare a statutului individului sunt marcate de ceremonii și ritualuri.

Deși delimitarea exactă a riturilor si ceremoniilor este imposibilă, prima formă de împărțire a riturilor distinge două clase de rituri:

1. Riturile simpatetice;

2. Riturile contagioniste.

Riturile simpatetice sunt bazate pe credința acțiunii asemănătorului asupra

asemănătorului, a contrariului asupra contrariului, a recipientului asupra conținutului, a parții asupra întregului și reciproc, a aparentului asupra obiectului sau asupra ființei reale și reciproc, a cuvântului asupra actului. Aceste rituri au fost semnalate de către E.-B. Tylor și studiate de către cercetători precum A. Lang și E. Clodd . Totuși trebuie menționat faptul ca școala animistă nu a emis nicio clasificare riguroasă a credintelor și riturilor. Lucrarea lui Tylor, Civilisation Primitive se află la baza tuturor tipurilor de cercetare complementară, mai cu seama din spațiul rusesc.

Un alt tip de orientare se face cunoscută odata cu Mannhardt , a cărui continuator, J.-G. Frazer i-a evidențiat rolul in formarea noii orientări. Frazer și Mannhardt iși inființează propria școală, la aceasta contribuind și Robertson Smith care aduce un nou filon de cercetare asupra sfântului, sacrului, purului și impurului. Această școală cuprinde savanți precum Sydney Hartland , A. Dieterich sau Hubert și Mauss în Franța. Într-adevăr cele două școli sunt legate strâns una de celalaltă.

C.-P. Tiele intemeiază școala dinamistă, susținută de A. Van Gennep , K.-Th. Preuss , L.-R. Farnell și alții.